miercuri, 12 februarie 2014

De-ale copiilor

Dialoguri matinale:

- Mami, când o văd pe Mica, mi se pare că s-a născut o surioară chiar din burta mea.
- Cum adică, Matei?
- Uite așa, mi se pare că sunt o mămică, mi se pare că o alăptez ...
- Cum vine asta, că ești o mămică?
- Nu crezi c-am pus prea multe întrebări? Acum vreau să mă lași să construiesc (Lego).

După o jumătate de oră:
- Mami, eu vă iubesc foarte mult. 
- Cum așa?
- Mai întâi să încep cu tati. Pe tati-l iubesc pentru că-mi face toate poftele.
- Da?!
- Iar pe tine, mami, pentru că mă iubești foarte mult și pentru că eu te iubesc pe tine.
- Și cu poftele cum rămâne, Matei?
- Poftele le lăsăm deoparte, n-avem nevoie de ele.


Aseară, înainte de culcare, Matei (4 ani și jumătate) o mângâia pe Măriuca (4 luni).
- Matei, ce simți tu când o mângâi pe Maria?
- Iubire!
- Cum arată iubirea, Matei?
- Iubirea e... ca un suflet.
- De unde știi tu asta?
- De la Doamne-Doamne. 
(L-am transcris întocmai, pentru că m-a surprins ce și cum se combină în minte lui).

Și, din aceeași serie, o discuție de când Matei avea un an și ceva și încă nu vorbea foarte bine.

- Matei, unde mergem noi mâine?
- A besearecă.
- Și ce faci tu acolo? (mă așteptam să zică ceva de genul ,,Primesc papa.,,, adică împărtășanie)
- Joc. (mă joc)
- Cu cine?!
-Joc Doamne-Doamne. Chem jos, joc (și aici chiar am rămas gură- cască).


Alt dialog cu Matei: 
-Mami, ce faci acolo?
-Scot o rețetă de brioșe la imprimantă.
- Imprimanta asta dă și de mâncare?!


Discuție cu aer(e) de filosofie cu Matei:
Eu:
- Matei, uite, regulile sunt făcute pentru a ne fi tuturor mai bine. Părinții sunt și ei oameni, nu sunt Dumnezeu, deci obosesc, mai fac și greșeli, faptul că ne purtăm frumos ne e de folos tuturor. 
Matei, după o secundă de gândire (la reguli, credeam eu):
- Și tu ești un fel de Dumnezeu. (Poftim?!) Dacă vrei, mă lămurește, îmi faci toate poftele, bine... mai puțin aceea cu jeleurile.

luni, 10 februarie 2014

Iubirea – predată de copii



Mă simt din nou învățăcel și-mi place la nebunie. Studiez intens cea mai frumoasă materie, iubirea. Mi-am găsit profesori buni, blânzi, care-mi luminează cu privirile lor sufletul. Cresc, mai ales în ochii mei. Fac progrese mici, dar constante. Și învăț, fără să vreau, și alte materii, conexe. Învăț despre smerenie, despre răbdare, despre relativitatea timpului, despre tristețe și iertare. Mă întorc, totuși, la iubire. Acolo predau profesorii mei preferați.
Azi s-au împlinit patru luni de când a venit în echipă cel de-al doilea profesor. Nu-l așteptam atât de curând, dar a zis că nu-i bine să lași oamenii să se uite lung, în zare, după tine, așa că, punctuală, Maria a venit. De atunci, e mereu senină și zâmbitoare, bucurie 100%.
Cu Matei am mai exersat și alte sentimente. E mai mare, are curaj să ne ajute la testarea limitelor, la punerea la încercare a răbdării, la căutarea unor tristeți care zăceau uitate prin sufletele noastre. Le scoatem, le scuturăm bine și, dacă se poate, le dăm o față nouă, mai veselă. Învățăm, iar și iar, ne descoperim, țesem noi relații: mamă-fiu, mamă-fiică, mamă-tată, fiu-mamă, fiu-tată, fiu-fiică. Maria lucrează și ea la sentimente noi, dar e stângace. N-a trecut încă de încredere, de curiozitate și de bucurie. A avut și ceva emoții când ajuns la noi, dar și-a adunat curajul și a trecut peste ele.
Pe mine mă fascinează cel mai mult relațiile dintre ei, dintre profesorii noștri. Matei a suferit mult la început. Se întâmplau niște lucruri, dar erau cu totul noi, nu semănau cu nimic din ceea ce mai trăise el. Despre Maria, nou-venită în echipă, i se spusese că va fi minunată, dar era o noțiune vagă, putea însemna atât de multe lucruri... Totuși, pricepuse și el că minunat nu este să stai mai puțin cu mama, să nu te poți apropia de tata, mereu prins cu treburi, să fii ținut la oarecare distanță și de cea mică, așa, pentru orice eventualitate. A fost greu până când mânuța perfectă a Mariei a prins un deget de-al lui Matei și l-a ținut bine. Matei a încremenit și a strigat: - Uite, mami, Mica mă ține de mână! Și noi sentimente, necunoscute, l-au zăpăcit definitiv.
Au urmat un gângurit frumos, niște ochișori căprui care au căutat privirea celor negri, primele zâmbete, un râs gâlgâit în curs de formare, un plâns care o chema pe mama, dar a ajuns întâi la Matei și ... nu știu, să fi fost și multe alte sentimente, dar ele au pălit toate când s-a născut iubirea: – Uite, mami, Maria mă iubește! Uite, mami, se uită la mine! Mami, îți mulțumesc că mi-ai făcut o surioară așa frumoasă! Apoi, ochii negri se ridică spre cer și gurița șoptește: - Mulțumesc, Doamne, că ai trimis-o pe Mica la noi! Mânuțele caută, apoi, fața delicată a fetiței și mângâie, iar și iar, obrajii micuți.
Încet, dar sigur, se vindecă tristețea. Ceva nostalgii se împletesc cu bucurii și toată lumea învață. Și e doar începutul, căci școala ține o viață...


vineri, 17 ianuarie 2014

Sihăstria, dor greu, de iarnă


M-am trezit în sunețelele scoase de Maria. 2 și ceva dimineața. Mă simt odihnită. Nu contează pentru cât timp, dar acum savurez senzația. Am prins vreo trei ore de somn, legate, și sunt alt om. Mă amuză faptul că, dacă nu dau importanță somnului fragmentat, totul este bine. E bine dacă dorm, e bine dacă nu dorm, noi să fim sănătoși.
Mi-a rămas computerul deschis și mă uit pe facebook, căutând un fotograf pe care să-l chem să prindă câteva imagini cu pruncii mei. Avalanșa de informații de pe pagină este obositoare, încerc să reduc timpul pierdut pe aici. Brusc, un singur cuvânt mă duce în alt timp, în alt loc și mă face să retrăiesc o stare aproape uitată.
Sihăstria, prin 2000, 2001. Plecasem iarna, câțiva colegi de facultate sau doar prieteni, din Iași. Coborâsem din autobuz destul de departe de mânăstire și mergeam pe jos, prin zăpadă. Ningea, cu fulgi mari, iar noi înaintam destul de greu. Pe drum, zăpada era de mai bine de jumătate de metru. Singură, mi-ar fi fost teamă. În grup, mi se părea frumos, un pic aventuros, oarecum obositor. Alb, curat. Aerul rece. Înaintam, în hainele noastre de studenți care ne doream să fim cuviincios îmbrăcați. Îmi plăcea fusta lungă, dar nu eram obișnuită să o plimb prin atât de multă zăpadă. Nu mai știu cât timp am mers așa (o oră, două). Era cu noi Lizuca, era Adrian. Se râdea, se vorbea mult, drumul, în sine, era bucurie. Și apoi, imaginea mânăstirii. Nu cred că am mai văzut vreodată o curte mai frumoasă. Clădirile, ocrotite între zidurile vechi, brazii aceia bogați, acoperiți de belșugul zăpezii, biserica, fulgii imenși, grei, care pluteau în aer, limitând mult vederea, toate mi se păreau rupte dintr-o altă realitate. O imagine de film, care părea să dureze la nesfârșit.
Mă văd aproape de chilia părintelui Cleopa, stând în mijlocul curții și privind de jur-împrejur. Încerc să prind pe retină cât mai mult din frumusețea care m-a luat prin surprindere. Miroase a cetină, a rășină. E o liniște care te îmbracă, te copleșește. Trăiesc emoția de a mă cufunda în atât de multă frumusețe (la mine acasă nu sunt brazi, iubesc culoarea, forma lor îndrăzneață, miresmele cu iz de rai), dar și pe aceea că sunt doar la un pas de chilia părintelui, că urmează să-l întâlnesc, după ce am citit sau am auzit atâtea despre el. Mi-e și un pic teamă, nu știu prea multe, sunt începătoare, mi-e rușine de slăbiciunile mele. Dar mă apropii.
Părintele ne așteaptă în pridvor. Nu doar pe noi, pelerinii, în general. Mie mi se pare grozav, am senzația că doar pentru noi este acolo și mă bucur că ne poate primi. Este deja bătrân, bolnav, dar lumea îl caută, așteaptă răbdătoare cuvânt de folos, îl venerează ca pe un sfânt și el nu lasă boala să-l țină departe de oameni. Este acolo, încălcând tenace sfaturile medicilor. Stă pe un scaun, sprijinit într-un baston simplu, privește blând spre cei din jur.
După slujbă, oamenii se îngrămădesc cuminți în chilia lui. Îl întreabă, își mărturisesc temerile, îndoielile, slăbiciunile. Le vorbește blând, dar categoric, aspru uneori, explică, dă exemple, aduce teologia aproape de ei, de noi. Stau cuminte, mică-mică, cu sentimentul că sunt acolo și nu fac decât atât de puțin pentru sufletul meu, că nu știu dacă merit să mă amestec printre oamenii aceștia.

Dormitoarele acele în care femeile se roagă la orice oră, slujbele atât de frumoase, blândețea celor din jur, mesele aparent simple, dar cu un gust și nou, și atât de bun, drumul spre Iași, la întoarcere, gara din Târgul Neamț în care prietena noastră a izbucnit, ca din senin, în plâns, pentru că se simțise copleșită de toate trăirile și i se părea că e atât de departe de ceea ce ar trebui să simțim/ trăim cu toții, discuțiile lungi, frumoase, sinceritatea noastră de aproape copii dornici să ne apropiem de Dumnezeu, așteptarea transformată în timp prea puțin pentru câte erau de spus, trenul și drumul spre cămin – secvențe care au în ele atât de multă emoție după atâția ani. Mi-e dor de Sihăstria, de părintele Cleopa, mi-e dor de mine, cea de atunci.

joi, 16 ianuarie 2014

Cum îl pregătești pe un copil pentru faptul că viața lui nu va mai fi niciodată la fel?


            Acum ceva vreme spuneam unor prieteni că mi-ar prinde bine să am acasă un psiholog pe care să-l tot consult, și de mai multe ori pe zi, dacă este cazul. Amicii mei au râs de naivitatea mea. Să mă maturizez, nu pot să-ți rezolve alții problemele, trebuie să găsești singur drumul, să depășești obstacolele, fac parte din tine, sunt necesare.
            Naivitatea mea era rudă cu a lui Creangă. Adică făceam pe prostul, doar-doar mi-o prinde bine și voi auzi ceva ce să-mi încânte auzul. Iar psiholog de serviciu am rămas să fiu tot eu, să mă opresc din când în când, să înțeleg ce văd și aud, ce simt eu sau cei dragi mie, să identific problema, dificultatea care se cere depășită și să caut și soluțiile corecte.
            Una din cele mai vechi amintiri care îmi stăruie în minte și care mi-a dat multă bătaie de cap este aceea a primei zile pe care am petrecut-o sub același acoperiș cu fratele meu. El, mic, înfășat, în brațele mamei. Eu, mare (vreo trei ani și jumătate), privindu-l curioasă, așteptându-l să intre în casă, în spațiul în care până cu o secundă în urmă fusesem cea mai importantă ființă pentru ai mei. El a rămas cu mama, eu am mers la culcare cu tata. Peste ani, de câte ori îmi aminteam scena, retrăiam durerea aceea sfâșietoare a îndepărtării de mama. Probabil îi dusesem dorul, aș fi vrut să mă alinte, să o strâng în brațe, iar ei, ce greșeală, m-au trimis în cealaltă cameră. Iar de atunci, mereu, a trebuit să duc povara statutului de soră mai mare, care trebuie să înțeleagă, să aibă răbdare, să facă ceea ce este mai bine, indiferent cât de greu îi vine.
            Pe Matei am încercat să-l pregătesc cât mai bine pentru sosirea Mariei. Aș fi vrut să-l feresc de orice dezamăgire, aș fi vrut ca micuța ființă să însemne pentru el, dar și pentru noi toți, doar bucurie senină, fără tristețe, fără gelozie, fără suferințe inutile. Inutile? Acum, după trei luni și 6 zile de la nașterea micuței, mi se pare că fiecare trăire este o altă treaptă pe care urcăm, un nou pas în a ne descoperi, în a ne înțelege, în a fi mai maturi.
            N-am reușit să-l feresc pe Matei de suferință, parte frumoasă este că mi se pare că drama pe care o trăiește el este mult mai complexă decât aceea pe care am trăit-o eu acum peste treizeci de ani. Sau e doar ce-mi amintesc eu mai palid față de ceea ce simt și văd în fiecare zi?
            Extrem de sensibil, copilul meu se luptă în fiecare zi cu sentimentele contradictorii pe care le trăiește. O iubește pe Maria și ne-o spune luându-ne în brațe, ocrotitor (- Vă iubesc, fetelor!) sau mângâind-o, îmbrățișând-o.  Pe mine, însă, m-ar vrea mai mult timp doar pentru el și este în stare să se transforme într-un mic despot pentru a obține ceea ce-și dorește. De la ideea de a o culca pe Maria cu tati, de la plânsetele de la culcare și regresul vădit în multe aspecte ale vieții de zi cu zi, ajungem de noi manifestări, unele fără aparentă legătură cu nașterea surorii lui. Matei al meu, cel blând și bun ca pâinea lui Dumnezeu,  are momente de furie aparent inexplicabilă, de plâns nervos. Se face, deseori, că nu ne aude când vorbim cu el, refuză să reacționeze când și cum ne dorim noi. Criza de timp în care ne aflăm noi de câteva luni, criză mai accentuată decât înainte, creează și asupra lui o tensiune pe care, probabil, o suportă greu. Așa că s-a obrăznicit, face câte nebunii poate, în încercarea lui de a-și păstra neștirbită independența.
            Pentru că mica mă are lângă ea mult timp (la somn, la masă, baie etc) s-a plâns trist unei prietene că stau cu ea la sân cu orele iar tatii i-a spus că vrea să-i ia toată atenția Mariei (adică să nu-i mai dau atât de multă atenție ei, ci lui). Încercăm, mereu, să facem lucrurile împreună, să-l implicăm în cât mai multe activități, să nu simtă că-l neglijăm. Amânăm, uneori, alte treburi prin casă doar pentru a ne juca așa cum o făceam cândva, doar cu el (refuz să cred că am greșit jucându-ne cu el, iubindu-l atât de mult înainte de a veni sora lui), pentru a ieși la plimbare doar cu el, pentru a-l mângâia, încuraja. Dar setea lui de noi pare neostoită. Pare că nu este de ajuns, că nimic nu e suficient. Și, mereu, pare că ne testează limitele, că ne încearcă răbdarea. Obosiți, uneori cedăm și strigăm la el sau îl pedepsim. Alteori realizăm că un pic de diplomație, o glumă, o poziționare într-un alt unghi din care să privim lucrurile poate schimba și comportamentul lui și ne poate acorda tuturor un răgaz, până la următoarea necunoscută care se impune atenției noastre. Dar, mai ales, ne poate aduce pe toți în starea aceea binecuvântată în care să ne bucurăm de tot ceea ce avem, acceptând micile sacrificii pe care trebuie să le facem pentru a ne instala în noua realitate: noi patru, la început de drum.
            Au trecut doar câteva luni de când ocupația mea de bază este să fiu alături de ei, să-i cresc, să mă dezvolt și eu odată cu ei. Uneori mă opresc din ceea ce fac și-mi dau seama că sunt, de departe, mult mai ostenită decât atunci când mergeam la muncă, când sarcinile mele erau clare, se repetau, deci aveam confortul de a nu mă lovi de o mie de necunoscute pe zi (doar vreo sută, dar conta diferența), când până și drumul până la serviciu și de la serviciu era un fel de evadare, de plimbare în care-mi scăldam ochii cu fel de fel de imagini și aveam răgaz să gândesc, să gândesc. Acum, poate și pentru că suntem la început, simt, uneori, că sunt în timpul unui examen, când fiecare secundă contează, când fiecare subiect este la fel de important, indiferent cât de mult îți place sau nu. Retrăiesc inclusiv starea aceea febrilă a luptei cu emoțiile, cu limitele impuse de mintea și trupul meu, dar și satisfacția de a depăși ezitările, de a trece peste dificultăți, de a mă bucura, iar și iar, mereu altfel, de cele mai diferite și mai frumoase lucruri din viața mea. De a mă bucura, mai ales, de oamenii din viața mea. Nu știu de unde vine setea nebună de oameni, de familie, de cei pe care-i iubesc. Ca să fac o glumă-neglumă, mă întorc în timp: oare de atunci, de când am învățat ce repede se schimbă lucrurile și ce mare distanță poate să apară între mine și mama, cea care dormea în camera de alături?

            

miercuri, 1 ianuarie 2014

La mulți ani și-un sincer iu-iu-iu



Cele mai cuminți sărbători din viața mea au fost chiar cele de anul acesta. Probabil că am mai stat tot așa de cuminte în copilărie, dar de-atunci m-am agitat cât de mult în această perioadă a anului, așa, cât să mă simt bine.
            Anul acesta n-am plecat în vacanță și am rămas aici, în orașul în care încă duc dorul celor de acasă, chiar dacă avem tot mai mulți prieteni dragi în jur.
            Sărbătoarea a început să se simtă, așa cum știam că va fi, încă de când căutam daruri cât mai potrivite pentru cei mici. Miresmele din bucătărie au completat tabloul. Ne-am jucat, apoi, de-a spiridușii Moșului, împachetând hăinuțe, dulciuri, jucării și așezându-le frumos sub brad. Bucuria lui Matei la descoperirea pachetelor a fost mereu mai mare și a culminat la găsirea dragonului pe care-l aștepta de luni bune.
            Pentru că tati nu era acasă, mie mi-a revenit și sarcina de a-l filma pe Matei la primul lui Crăciun din care înțelege atât de multe. Am încercat să prind fiecare sclipire din ochi, fiecare zâmbet, mișcările febrile, exclamațiile de bucurie. Tot eu a trebuit să-i alin și alint, să mă joc cu ei, să le cânt colinde, astfel încât prima zi să treacă mai vesel, chiar dacă eram doar noi trei acasă. Abia acum am început să mă apropii de sensurile sărbătorii, pentru că n-am mai putut lăsa melancoliile să mă copleșească atât timp cât, de sărbătoarea Nașterii Mânuitorului, lângă mine erau cei mai prețioși prunci, pruncii mei, darurile mele.
            Zilele petrecute cu ei, vizitele, mama care ne-a adus Crăciunul de acasă, toate au făcut din sărbătorile acestea altceva, nu tot ce ne doream, dar atât de mult și de frumos.
           
            Ajunul Anului Nou a însemnat pentru Matei și primul lui mers la urat. A învățat repede-repejor Plugușorul, ne-am distrat copios pe seama strofelor satirice care semnalează ieșirea din scenă a urătorului, și-a impus apoi voința (-Mami, eu nu cânt Dar noi suntem mititei/ Și ne latră câinii răi) și am ajuns la o formă rezonabilă pe care a cântat-o câtorva prieteni. A venit acasă mândru de micile daruri primite (dulciuri, fructe și o căsuță din lemn, luminată de un led) și oarecum perplex că lumea i-a dat și bani. Ce să facă el cu atâția bani? Sunt mulți, mami? Acum visează ce alte jucării își va lua din bănuții primiți sau cum va aluneca pe gheață cu patinele promise.
           
            De multă vreme mă amuz vorbindu-i Mariei (de când era cât un bob de mazăre, de fapt) și urmărindu-i reacțiile atât de prompte, atât de logice. Pentru că-i spun mereu te iubesc, mica țuguiază buzele în clipele noastre de conectare perfectă. Azi, 1 ianuarie 2014, pe la 6 și 10, era foarte veselă și, odihnită, avea chef de conversație. I-am intrat în joc, amuzată de vivacitatea ei. M-a urmărit cu ochișorii, a dat drumul gungurelilor cu care ne încântă de câteva zile, apoi m-a fixat serios și a pronunțat clar un iu-iu repetat. Era te iubesc al meu, care se întorcea într-o formă specială, dar spus cu toată forța expresivă a celor 2 luni și 20 de zile ale Mariei. Și mami te iu-iu pe tine, dragostea mea mică, în fiecare clipă!

             Se zice că, la început de an, e bine să-ți faci o listă cu ceea ce-ți dorești să se întâmple, să realizezi în noul an. Lista mea ar putea fi atât de lungă, dar... mă opresc și realizez că îmi doresc din tot sufletul un singur lucru: să fim sănătoși, măcar atât cât suntem acum, să ne bucurăm de fiecare clipă lângă oamenii pe care îi iubim. Restul, doar lucruri trecătoare. Deci, la mulți ani binecuvântați și la cât mai multă iubire!

joi, 19 decembrie 2013

O zi din viața unei mămici (im)perfecte



Mă trezesc, neașteptat de odihnită. E prea multă lumină în cameră. Trebuie să pun o altă veioză, mai slabă. Citisem că nu se doarme bine cu lumina aprinsă, fie cât de slabă, dar încerc să nu țin cont de asta, cine știe ce mai pune la cale subconștientul. Mă uit la ceas. 1,45. Ce straniu! Credeam că e cel puțin 4-5. Da, așa se întâmplă dacă pici de oboseală seara mai devreme. După serbarea lui Matei și tot ritualul de seară, adormisem pe la 10, 30, o adevărată performanță.
Deci, să vedem ce-i de făcut. De verificat bebelușa care scoate sunete mârâite lângă mine. Îi schimb pampersul și constat că avea motive serioase să mârâie și eu motive serioase să o schimb. Deci, îi pun chiloței curați, vorbesc cu ea, duc la baie chiloții plini cu de toate, spăl cu atenție mâinile (am de gând să o drăgănesc și nu se știe niciodată), mă întorc să o alăptez și să o adorm la loc. Ea e fericită, culcușită lângă mine, eu asemenea, lângă ea. Derulez filmul serii precedente. Să mă culc după ce adoarme mica sau să-mi notez câteva idei până nu se estompează emoțiile. Piei, ispită! Mă și văd a doua zi, cu ochii vineți de oboseală, făcând slalom printre Maria și Matei (a luat vacanță), cratițele de la bucătărie și alte n treburi și trebușoare. Deci, renunțăm, cel puțin azi.
Mă trezesc pe la 6. Pleacă Laur. Îi amintesc ce mai vreau să rezolve azi (eu – consemnată la domiciliu), apoi constat că uita să-și ea la el bani în plus pentru noile probleme de rezolvat. Deci nu m-am trezit degeaba. Alăptez bebelușa, mai dorm un pic.
E 8 și Matei se strecoară în pat lângă mine. Mă simt și eu în vacanță. Am dormit până la 8. Superb! Ne drăgănim un pic, ne spunem cât de mult ne iubim. Stă și el lângă mine, liniștit. Mă mir. De regulă intră în activitate din primul moment în care deschide ochii.
Apoi lucrurile se derulează cu rapiditate. Dat jos din pat, făcut ordine în camera lui Matei (azi este acasă, se va juca în dormitor). Spălat apoi vasele rămase după seara extenuantă de ieri, făcut ordine în bucătărie, pus la fiert lapte cu paste (comanda feciorului). În tot timpul acesta, mintea-mi era la mica. Să nu doarmă prea mult, nu i-o fi foame? Să nu se înece, cumva. De cald, era cald în cameră.
-          Matei, mai ușor cu hărmălaia, doarme Maria!
Matei își vede de treabă, peste două secunde uită de ce-am strigat la el și vine țopăind entuziasmat:
-          Mami, sunt Moș Crăciun, spune-mi poezia mea să-ți dau un dar!
Recit veselă poezia pe care i-o spusese și el ieri Moșului la serbare. Mă poticnesc, sub privirile lui îngăduitoare, dar, cu ajutor, ajung la capăt, în timp ce amestec să nu se prindă pastele. Laptele ar trebui să mai stea un minut pe foc, așa că fug repede la baie. Mă întorc repejor, dar entuziasmul meu e una cu pământul. Laptele e pe aragaz și se arde cu un miros specific, pastele forfotesc în ce-a mai rămas în cratiță. Buun! Completez cu lapte proaspăt, aștept să se termine tot procesul (dacă tot m-am fript, nu mai risc să fiu eficientă și pe alte planuri) și admir veselă aragazul.
Cât pregătesc ingredientele pentru o ciorbă și un pilaf, îmi amintesc de vinetele puse la dezghețat și rămase nebătute. Le pun rapid în vasul blenderului, să nu-și schimbe gustul stând prea mult dezghețate. Matei se învârte printre picioare mele, mica dă semne că e trează și mă vrea lângă ea. Pornesc cuțitul blenderului și constat că vinetele au și punga în vas. Fac ochii mari, îl opresc și extrag bucata cea mai mare de pungă, în timp ce-l lămuresc pe Matei, că, de graba trebii, n-am băgat de seamă că vinetele mele erau în două pungi, nu în una. Răstorn vinetele într-un castron, aleg conștiincioasă fragmentele de pungă, înjurând în gând.
        Mâncăm vinete cu pungă, mami?
         Nu, Matei, a ales-o mami.
Pun vinetele iar în vasul blenderului, le amestec cu ulei, mă consolez cu ideea că o bucățică de plastic în plus nu e de speriat, oricum mâncăm și bem zilnic așa ceva în epoca modernă. Măcar p-asta am văzut-o cu ochii mei.
Spăl cuțitul tocătorului și constat că are înfășurate bucăți de pungă la bază. Le descâlcesc conștiincioasă, explicându-i lui Matei, care mă admiră pe parcursul procesului, de ce graba strică treaba și de ce muncești de zece ori mai mult când te grăbești.
Las copilul să mănânce, merg să o schimb pe mica și s-o alăptez. E deja târziu și mare brânză n-am făcut. Schimb iar chiloțeii, deși constat că s-ar putea să mă grăbesc, copilul pare că are o nouă treabă de rezolvat. Dar o schimb cu o salopetă nouă, încântată de eleganța prințesei și o iau în brațe. Ne vorbim, râde veselă, lasă laptele ca să scoată primele gungureli din viața ei. Verific dacă e ok, după seara de ieri petrecută la serbarea de la grădiniță, printre zeci de oameni și omuleți. Pare ok.
Suge harnică, râde, iar suge. Între timp, se mai chircește, se face roșie la față. O încurajez. Știu că e dificil ce are ea de făcut. Își termină cu brio trebușoara, dar reușește să păteze și salopeta proaspătă, și maieul. O luăm de la capăt. Schimbăm body-ul, schimbăm salopeta. Mica devine cam transparentă. Matei, care voia și el cu fetele, la gașcă, cărase conștiincios jucării, închizând și deschizând ușa. Dincolo, geamul era deschis, să se aerisească. O îmbrac și-l rog pe Matei să iasă, să o hrănesc și, eventual, adorm, dacă mai vrea mâncare proaspătă azi. Matei se conformează, resemnat. Mica se încălzește, suge și aproape adoarme. Intră Matei, să-mi arate ce bine îi stă deghizat în elf (își lipise fâșii colorate pe urechi, chiar semăna a elf). Admir creativitatea copilului și-l dau afară din cameră, explicându-i că surioara lui tocmai adormea, că mai stau acum cine știe cât cu ea la sân. Iese amărât. Eu hrănesc bebelușa, deja stresată că e aproape 12 și n-am făcut nimic de mâncare.
Maria adoarme. O las în pătuț și ies în viteză. Îi încălzesc lui Matei ce mai rămăsese de la cina de aseară și mă apuc de mâncare. Matei mănâncă și se joacă, sculptează cu dinții în felia de suncă presată cerută supliment.
Îl rog să termine și să-și sorteze jucăriile amestecate în cameră. Se satură și pleacă să execute sarcina.
Cât montez cele două feluri de mâncare, spăl alte și alte vase (și suntem numai noi acasă, dar dacă mai erau vreo trei-patru). Golesc borcane, farfurii, eliberez crăticioare etc. Intru iar la cea mică, să văd ce face. Mă privește veselă, semn că s-a săturat de somn. O las și eu în pace și mă întorc la bucătărie. Matei vine din când în  când să-mi arate ce a mai construit. Mă duc să-l ajut să-și facă ordine în cameră și să se pregătească de culcare.
Îl cert că n-a reușit încă să adune jucăriile. Se sperie și-mi trântește un – Nu mai țipa ca proasta la mine! Are și el dreptate, îmi spun, în timp ce investighez filiera pe care a ajuns în posesia expresiei de mai sus. Ne cerem scuze și, împăcați, terminăm de adunat jucăriile și-l las în pat, să doarmă.
Termin mâncarea. Îmi aduc aminte că n-am reușit să mănânc și-i musai, că rămân fără lapte. Îmi fac un ceai și-mi pun mâncare într-un bol. Mă retrag în fața calculatorului, cu ochii și pe mica. Doarme agitat, semn că o doare burtica. Savurez primele minute mai relaxate de azi. E aproape două și jumătate.
Ușa se deschide și apare Matei. Îl doare burta și-i este și foame. Nu, n-a adormit încă. Îi pun două linguri de pilaf după ce-i amintesc că trebuia să mănânce mai bine când i-am dat. Mănâncă în dorul lelii, obosit. Îl hrănesc, las castronelul în chiuvetă, mi s-a cam făcut lehamite de vase.
Îl trimit iar să se odihnească și acceptă, cooperant, după ce-și ia două globuri lunguiețe din pom și-mi reproduce dansul majoretelor pe care-l executaseră ieri colegele lui la serbare. Îl fugăresc în pat, disperată că este iar seară și el bântuie rupt de somn și mârâit prin casă.
Adoarme.
Scriu. Pun la punct, prin telefon, câteva detalii ale afacerilor de familie, cu soțul. Și mă opresc din scris. Urmează o întâlnire cu câțiva prieteni și trebuie să mă hotărăsc dacă mă simt în stare să ies cu cei mici din casă sau dacă îmi găsesc altele de făcut prin jur. Mă simt deja obosită! Și încă nu s-a întunecat afară! 

P.S. Obosiți, dar încăpățânați, pe seară am ajuns într-un grup de prieteni, dornici de vorbă caldă și de oameni buni. O mână de ajutor dată la aranjarea unor pachețele-surpriză pentru copii mai puțin privilegiați de soartă ne-a scos din amorțire. Am plecat târziu, cu mica dormind în brațe și un Matei frânt de oboseală și sătul de joacă. Acasă am mai avut timp să mâncăm, să executăm printre picături un costum de Furia Nopții (personaj din Călăreții dragonilor), în care eșarfa mea preferată a devenit o minunată coadă de dragon, și apoi - somn. Mâine, o altă zi, alte întâmplări, mărunte dar atât de importante.

vineri, 6 decembrie 2013

Pentru Nico, de Moș Nicolae


Acum câțiva ani (vreo patru), când eram casnică din cauză de prim copil adus pe lume, m-am apucat să aștern câteva rânduri cu gânduri simțite și neexprimate altcumva. Le-am pus pe un fel de blog și i-am lăsat și pe alții săse uite pe ele.
După o vreme, când am plecat la școală și timpul a devenit o resursă ușor epuizabilă, n-am mai ținut jurnalul. Și m-am trezit că Nico mă mustră: - De ce mi-ai întrerupt terapia?
Deci, dacă din greșeală ajung să scriu mai mult decât mi-am propus, i se datorează. Că nu mă lasă în pace și mă tot provoacă să scriu. Nu pot să-i spun că nu prea am ce.
Azi, mai în glumă, mai în serios, scriu despre ea. Pentru că m-a bucurat mereu prezența ei, dar m-a și asuprit. Cam așa.
Când eram mică, mama, care n-are studii de pedagogie, mă tot bătea la cap: - Hai mai repede cu treaba! Abia te miști. Nicoleta, când pune mâna să facă ceva, e ca argintul-viu. Și lucrează curat, frumos, cu grijă, nu așa...
N-avusesem frați mai mari sau surori. Dar am avut-o pe ea. Nico. Verișoară, dar mai mult soră. Pentru că mama era mereu cu ochii pe ea, cu grijă și cu iubire, cu respect, ca și cum ar fi fost și a ei. Iar mie îmi vorbea mereu despre ea, mă compara cu ea, mi-o dădea exemplu. Desigur, în mintea mea de copil era mereu ceva de genul: - Și eu ce vină am că Nico e mai harnică, mai deșteaptă, mai... Dar cuminte și dornică să-i fac pe plac mamei, încercam mereu să învăț de la ea, să semăn cu ea.
 Ce-mi plăcea mie mai mult la Nico era cu totul altceva decât ar fi vrut mama să văd. Mă fascina, de-a dreptul, dragostea ei de viață, felul în care lumina orice încăpere când apărea, felul în care ne bucura cu zâmbetul ei, cu glumele, cu replicile ei inteligente, spontane. Îmi plăcea că le câștiga ușor celor din jur simpatia și ajungea ușor la sufletul lor, făcându-i prieteni. Îmi doream să o văd știind că nu poți fi trist când este și ea prin preajmă. Și dacă, totuși, simțem nevoia să-mi trăiesc tristețea, puteam fi sigură că voi găsi la ea o vorbă bună, cuvântul acela care să mă mângâie și, mai mult, să ajute să ies din starea aceea, ușor-ușor.
Îmi plăcea apoi răbdarea ei și înțelepciunea. Relație extraordinară pe care o avea cu bunica, tuși, moșu, cu celelalte verișoare. Puterea cu care depășea dificultățile, priceperea cu care reușea să dea de cap oricăror probleme apărute. Partea frumoasă este că tot ceea ce am admirat ieri îmi trezește admirația și azi.
Viața ne duce pe fiecare dintre noi spre alte și alte experiențe. Ieri ne jucam în deal, la bunica, azi suntem soții și mame. Am rămas, din fericire, prietene și fiecare întâlnire ostoiește dorul, fiecare întâlnire devine o amintire la care eu, cel puțin, revin când simt nevoia să-mi iau de undeva energia de a merge mai departe. Și apoi, pot trece luni bune fără să ne vedem, ar putea trece ani, felul în care comunicăm rămâne neschimbat. Poate de aceea se spune despre prieteniile adevărate că sunt mântuitoare, pentru că anulează timpul și spațiul și te aduc mai aproape de Dumnezeu

miercuri, 4 decembrie 2013

Primul Crăciun în patru

Până în acest an, Crăciunul a însemnat, invariabil, drumul spre casă. Spre acasă, lângă mama și tata, lângă fratele meu, lângă veri și verișoare, nepoți, unchi și mătuși pe care îi doream tot timpul anului și care, împreună și fiecare în parte, făceau adevărata sărbătoare să-și croiască drum spre sufletul meu.
            Masa încărcată de preparate specifice anotimpului era doar un simbol și un pretext de a ne aduna. Pentru mine, cea care eram mereu împărțită între dorul de departe, unde trăiam și munceam în timpul anului, și dorul de acasă, unde-mi lăsam mereu o parte din suflet, masa aceea bogată însemna bucurie, tristețe, nostalgie, speranță și multe alte sentimente, definite au ba, dar cărora le simțeam lipsa.
            Sub comanda mamei, pregătirile începeau cu săptămâni înainte. Era genul de comandant care se aruncă primul în luptă, ducând pe umeri povara cea mai grea. Dacă noi eram obosiți, plictisiți, cu alte preocupări, pentru mama nu exista decât varianta trebuie să și facem așa și așa. Până în ultima clipă, când colindătorii ne cântau sub geamuri, se desfășura un întreg ritual de curățenie și realizare a bunătăților de Crăciun. Mă țineam după ea, cât rezistam, din dorința de a nu lăsa greul doar pe umerii ei. Seara cădeam frântă. Iar zilele de sărbătoare veneau ca un binecuvântat răgaz, cu liniștea aceea care pare că va fi nesfârșită, cu vizitele la bunica, la toate celelalte rude, cu lecturile mele tihnite care-mi compensau orice supărare.
            Din casa copilăriei mele lipsea, deseori, bucuria aceea pe care îmi imaginam că ar trebui să o aibă fiecare familie. Clipele perfecte erau smulse cu greu stării de încordare trăite în preajma unui tată introvertit, care-și ascundea propriile suferințe sub multe pahare de vin roșu. Tocmai de aceea simțeam sărbătoarea căutând-o și în ceilalți. Moșu, tuși, verișoarele mele, mica mea nepoțică, toți îmi aduceau sărbătoarea mai aproape și compensau tristețea de a nu-mi putea înțelege propriul părinte. Iar mama, cu tenacitatea ei, părea că întrupează spiritul sărbătorii. A dărui, a te dărui.
            Ceva mai târziu, Crăciunul a fost mai calm și mai luminos. Eram acasă la noi și, fără să vrem, făceam să se nască propriul ritual de Crăciun. Bradul îl împodobeam înainte de Moș Nicolae (făcusem un compromis și ne luasem unul mare, bogat, de-un plastic perfect, ținând cont că sărbătoarea propriu-zisă o petreceam prin alte părți). Cum nu mă puteam consola fără mirosul de cetină, umpleam casa cu aranjamente din crenguțe de brad și, dacă reușeam, mai împodobeam încă un brad, adevărat, acasă la părinții mei.
            Ne-am făcut repede obiceiul de a ne face cozonacii în casă, ca să miroasă cu adevărat a sărbătoare (spre amuzamentul celor care ne auzeau și se minunau că ne complicăm inutil, doar erau destui cozonaci pe rafturile magazinelor). Apoi am început să căutăm acele mici detalii care ne amintesc de copilărie: luminile din brad, lămpi parfumate, colinde de demult, fructele după care cândva tânjeam. Bucuria era și mai mare când reușeam să facem mici daruri celorlalți.
            Aș minți să spun că am simțit cu adevărat magia Crăciunului până nu a apărut Matei. În primul an, avea doar 5 luni și nu a înțeles prea multe. În al doilea, însă, avea un an și cinci luni și a învățat să spună dar. Două seturi cu trenulețe i-au scos strigăte de bucurie și l-au ținut ocupat atunci și multă vreme după. Mai amuzant (și înduioșător) a fost, însă, momentul în care, alături de un prieten, soțul meu s-a așezat pe covor și s-a prins în jocul copiilor. Sufrageria se umpluse de trenulețe (reunisem averea celor două familii), linii de cale ferată complicate, poduri, șosele, mașini, copăcei, omuleți-călători și, în toată nebunia asta, realizam că ne jucam cu dezinvoltura copiilor, fără griji, așa cum nu o făcusem la vremea noastră.
            În următorul an, deja era mai mare. Se bucura de fiecare dar lăsat de Moș sub bradul nostru sau al altora. Se făcuse mai neastâmpărat și, încă prea mic să asculte tot ce-i spuneam, a ciufulit pomul smulgându-i sistematic globulețele și aruncându-le pe parchet, cu chiote vesele când le auzea cum sar.
            Acum are patru ani și patru luni. Așteaptă febril sărbătorile, pune întrebări, are emoții că Moșul l-ar putea ocoli dacă nu e cuminte și ascultător, face liste de cadouri așteptate, modeste, de altfel: un dragon, un liliac (de unde se vede că nu i-am cenzurat eficient desenele), o bluziță, dulciuri. Nu zice nimic de cărți și Moșul lui are o manie să-i ia, mereu, și cărți. A învățat de la grădiniță poezia pentru serbare și-mi dă indicații pentru realizarea costumului de iepuraș. E dornic de petreceri, de prieteni, de cât mai multă distracție. Visează la zăpadă, la sanie și la bulgări de nea.
            Pentru prima dată stăm acasă și-i așteptăm pe cei dragi la noi. Pentru că Moșul nostru a fost mai darnic și ne-a adus, din timp, un dar cu suflet. Pe lângă brad, în acest an, vom fi noi patru. Celelalte detalii ale sărbătorii vor căpăta noi sensuri. Nu știu cum va arăta, în final, Crăciunul în casa noastră dar visez cu ochii deschiși. Va fi primul Crăciun al Mariei și al nostru în noile ipostaze: părinți cu doi copii și frățior mai mare. Va fi un alt prilej pentru a construi amintiri valoroase pentru copilăria celor mici, amintiri care vor vindeca alte trăiri din amintirea celor mari.

            

marți, 3 decembrie 2013

Lasă că vezi tu mai târziu



            Am norocul să am în jurul meu prieteni, mai vechi sau mai noi, mai buni sau mai puțin buni. Există o categorie, însă, la care mă gândesc cu un amestec de amuzament și frustrare.
            Să explic. Mai ales la primul copil, dar și acum, la al doilea, am făcut parte din tagma mamelor nițel crispate, atente să nu pățească oareșce puiul, să nu se rănească, să nu răcească etc., să-i meargă cât mai bine. Dincolo de stresul inerent oricărei experiențe noi, existau și rațiuni practice. Nu mi se părea necesar să umblu pe la medici de cinci ori într-o lună, iar dacă oboseam legănând pruncul bolnăvior era doar problema mea și-a soțului care muncea cu normă întreagă. Prin preajmă nu bunici, nu mătuși, prieteni destul de puțini, ca la oameni strămutați în oraș nou, bonă ioc.
            Și acum realitatea întâlnirii cu prietenii. Al meu, sănătos, mai mic, al lor,mai mare, mucos rău, răcit cobză, se intersectau pe lângă bloc. Copiii - prieteni, amândoi bucuroși de întâlnire. Mămica, foarte calmă: 
- Pupă-l, mamă, ia uite ce încântat este că v-ați întâlnit. Și copilul îl pupa, în ciuda încercărilor de a-i despărți. La vreo două-trei zile după, febră (și al meu, când face, se duce la 40-41 de grade), nas înfundat, plânsete, nopți nedormite, tot tacâmul. După o vreme, ocoleam la distanță grupul în care erau copiii răciți. Ne-o fi folosit la imunizare sau nu, dar ne cam lăsau puterile.
            Mai zilele trecute, vizită, să vedem bebelușa. Nu erau răciți, deci eu eram ceva mai liniștită. După exclamațiile de rigoare (ce mică e!, ce drăguță!), surpriză: - Ia vino tu să te pup, că mă-ta s-a mai relaxat. Pe frate-tu nu mă lăsa să-l ating, dar eu tot îl pupam, când nu mă vedea. Ce să mai zici?! Și țoc!, țoc!, pupat pe mânuțe, pe față... Acum, norocul meu că mica își ia din lapte ce-i trebuie și pare să fie rezistentă, dar tot mă gândeam că e destul de bombardată cu viruși cărați de la grădiniță, de Matei, de la muncă, de tati, îi mai adăugam și pe-ai musafirilor!

            Și vine apoi replica încurajatoare: – Cum e cu doi?  Eu: - Deocamdată, bine. Mica e cuminte, mănâncă, doarme câteva ore bune noaptea, deci apuc și eu să mă odihnesc, cât de cât... Ea: - Las că vezi tu mai târziu, când se mai măresc!, cu-un fel de siguranță legată de faptul că voi fi vai de capul meu și Dumnezeu știe cum mă voi descurca. O secundă, chiar m-am speriat. Îmi vorbea o mămică trecută prin așa ceva, care mai era și ajutată, zilnic, de părinți, deci așa trebuie să fie. Apoi m-am înfuriat. N-aveam nici un chef să mă agit acum pentru ceva ce va să fie (sau nu), să mă programez pentru eșec. Va fi bine. Sunt calmă, am răbdare, îl educ pe Matei în așa fel încât să se descurce și singurel în anumite momente (masă, îmbrăcat, joacă), ba chiar descopăr că mă poate ajuta, anunțându-mă când se trezește bebelușa, când plânge, vorbindu-i blând până ajung eu la ea.  De ce să văd eu mai târziu numai lucruri rele, sunt sigură că vor fi mai ales lucruri bune. Pentru că suntem diferiți, creștem copii diferiți și, cu ajutor de sus, și experiențele vor fi altele. Așa o fi la toată lumea, sau numai eu întâlnesc mămici alarmiste?!

P.S. Ca o coincidență, aseară citeam într-o carte: De multe ori este vorba despre o mamă care până atunci şi-a crescut copiii fără nicio problemă. A fost suficient ca o singură femeie să îi prezică că „va avea de tras" cu acesta, pentru ca să nu se aştepte de la el decât la... ceva rău. Apoi, de îndată ce, cum se spune, „are de tras" cu acel copil, gata, e clar! Pe urmă apare efectul bulgărelui de zăpadă. Şi relaţia se strică.
Până în ziua în care mamele reuşesc să spună toate aceste lucruri copilul respectiv rămâne marcat, ca şi cum destinul lui ar fi să fie tot timpul agresiv cu propria mamă, ca şi cum aşa ar fi fost scris, să o facă să sufere din cauza asta.
Cuvintele rostite deasupra leagănului unui nou-născut se gravează ca un destin. (FRANCOISE DOLTO, DIFICULTATEA DE A TRÃI. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura TREI)

luni, 2 decembrie 2013

Alăptez, citesc, scriu

Mai zilele trecute mă întreba cineva ce mai fac. Eram în fața laptopului, cu cea mică în brațe, citind diverse articole pe net. Era aproape 11 noaptea și, din lipsă de prea mult chef de conversație (dar și de mâini necesare tastării), i-am răspuns succint: alăptez, citesc, scriu.
Abia mai apoi am realizat că, fără să vreau, am rezumat ultimele șase săptămâni. Pentru că, de când s-a născut Maria, nu mă pot lăuda cu mari și ușor de evaluat realizări. Adică, la job nu mă duc (de fapt am devenit una cu slujba mea, aceea de mamă în continuă perfecționare), ceea ce fac are mari șanse să dispară în scurt timp (vezi curățenia, mâncarea), deci iar nu se poate aprecia de către mulți, prea mult timp. Iar eu sunt muult prea adormită ca să-mi susțin cu fermitate realizările față de alții. Dar față de mine?
Dacă la Matei mă apucau deseori momentele de regret că nu pot fi și la școală și acasă, acum las regretele să treacă mai ușor și gust fiecare clipă care capătă dublă valoare: mă ajută să-mi cunosc bebelușul și-mi aduce aminte de trăiri asemănătoare, deși atât de diferite, din perioada în care trăiam pentru prima dată revelația de a fi mamă.
Alăptez. Îmi hrănesc puiul cu cel mai bun lapte pentru el. Am învățat atât de multe despre a alăpta în ultimii patru ani, încât acum e o plăcere să le pun în practică și să văd rezultatele, progresul. Am reușit să obțin laptele care îi trebuie în doar câteva zile (nu știu dacă Maria a mâncat mai mult de 200 de ml de lapte praf), fără crize inutile, având grijă și de odihna mea și de ceea ce-mi cere micuța. În primele două-trei zile, la maternitate, am știut să-mi susțin ferm punctul de vedere. Noi avem lapte, nu ne trebuie lapte praf, suntem foarte bine și bebe stă cu mami, nu în alt salon. Fără să insiste prea mult, asistentele se retrăgeau (de, clinică particulară, știu să respecte și ceea ce vor clienții). De fapt, avantajul de a fi proaspătă mămică e și acela că poți face nițel pe nebuna, ai o scuză: tocmai ai născut, hormoni, una-alta.
Din camerele vecine se mai auzeau plânsete de bebeluși. Mica mea dormea dusă, sătulă, fie în pătuțul ei, fie direct în patul cel mare, alături de mine. După ce s-au uitat nițel cruciș, infirmierele au acceptat să mă ajute să apropii cele două paturi de o persoană și să-i fac loc celei mici lângă mine. Îmi era frică să nu o scap din pat și nici nu-mi venea să o las numai în pătuțul ei. Rareori, spre dimineață, când mă nu reușeam să o liniștesc și picam de oboseală, un 20-30 de ml de lapte praf o calmau și-mi lăsau și mie timp să mă bucur de somn, să prind noi forțe.
După câteva zile, acasă, m-am prins că, dacă sunt suficient de calmă și o las atașată la sân cât vrea ea, reușește să adoarmă chiar dacă pare că nu mai are lapte și mă lasă și pe mine să mă odihnesc și să refac rezervele prețioase de hrană. Așa că biberonul a dispărut din peisaj.
Acum are o lună și jumătate, fălcuțele bine reliefate și copănele care au început să facă pliuri-pliuri. Ne amuzăm pe seama faptului că va vorbi devreme, având în vedere că-și dezvoltă bine mușchii obrazului și arată ca un hârciog cu punguțe numai bune de depozitat grăunțe. Deocamdată, de câteva zile, râde cu toată ființa, cu gurița deschisă și nasul încrețit și se uită la noi cu o privire care spune: - Uite ce am învățat eu, îți place?
Dacă la Matei eram puțin buimacă și mi se părea straniu să vorbesc cu el, la Maria nu mai am niciun dubiu că, deși par mici, ei, puii de om, înțeleg fantastic de multe lucruri. Așa că alăptatul nostru e maare distracție, o conversație permanentă, o scormonire cu privirea în ochii celeilalte, doar-doar ne-om citi gândurile. Mimica micuței mele se schimbă în fracțiuni de secundă. Curioasă, amuzată, veselă, dornică, parcă, să mă bucure pe mine, Maria își folosește și ochi, și buzele, și pomeții, fiecare părticică din fața ei micuță să vorbească. Și când este liniștită și se simte bine cu ea și cu mine, râde frumos, lasă lăpticul ca să-mi râdă și să se uite în ochii mei. Mă gândesc că mi se părea un clișeu faptul că familiile cu mulți copii sunt familii care cunosc bucurii imense. Abia acum am o idee despre ce ar putea fi vorba cu adevărat. Indiferent ce greutăți ai avea, cunoști atâtea forme ale fericirii pe care nu ți le poate nimeni dezvălui așa cum o face un copil. Fiecare copil este unic, deci și bucuriile pe care le aduc sunt unice, deși seamănă între ele. Și tu te descoperi mereu altul, ajutat de ei, te vindeci de suferințe pe care nici nu știai că le-ai avut vreodată, uitate în copilăria care părea la ani-lumină de momentul maturizării. Aproape că mi-e frică să mă bucur așa cum o fac acum, ca nu cumva să stric vreun echilibru care trebuie să existe pe acolo, pe undeva.
Citesc. Nimic nou sub soare. Nu mai știu să trăiesc fără să și citesc. E firească lectura ca respirația. Indiferent cât de departe de mine mă duc mărunțișurile zilei, prin lectură mă întorc acasă. Când discutam despre transa în care intră femeia când naște mi se părea că știu despre ce este vorba. Și lectura poate fi și o intrare în transă, o ieșire din timp, o anulare a limitelor spațio-temporale și am exersat aceste lucruri, așa la modul simplu, firesc, din clasa I, imediat după ce-am terminat literele alfabetului.
   Scriu.  Puțin, rar, ca să nu uit. Pentru că știu sigur că vor veni alte stări, alte vârste ale copiilor, ale noastre și, citidu-mi notițele, mă voi întoarce în timp. 
Am uitat să mai adaug un termen. Vorbesc. Cu prieteni dragi, cu prieteni mai vechi sau mai noi, redescopăr plăcerea discuțiilor frumoase, în care ideile curg firesc, născând alte idei, aducând  la suprafață adevăruri.