Săptămâna patimilor și ceva grade în plus

    Vin sărbătorile de Paști și, cum îi stă bine unui copil, e timpul pentru o mică răceală. Răceală sau altceva? Febră. 38 cu 3, nu foarte mare, nu foarte mică. De ce face febră?! A mai fost răcit, am trecut peste ușor, fără febră. Tocmai acum s-a complicat povestea. Ăștia mici nu găsesc niciodată momentul potrivit să se îmbolnăvească. Glumesc amar, nu ridicați piatra.
  Copilul - mârâit, sensibil, cu și mai multe momente de nevoie acută doar de mama. Vrea să doarmă cu mama. Și ce dacă are febră și o poate lua și bebe. Sau tocmai pentru că are febră. Aș vrea să o protejez pe cea mică, mi se rupe sufletul de milă pentru cel mare (4 ani și 8 luni). Abia acum pare complicat cu doi. Ce alegi, ce riști? Îl țin în altă cameră decât pe Maria, dar mă plimb de la unul la altul. Ce mai izolare!
  Fac ceai. Nu-i trebuie. Face bine, trece răceală. Nu vrea. Frige. Fac supă de pui. Zic unii că e bună. Nu și Matei. Nu-i trebuie. Facem baie ferbincioară să transpire și să i se desfunde nasul. Copilul aruncă prosopul și fuge să se răcorească. Mda, o altă scară, dar ceva pătimiri tot sunt.

P.S. Febra a trecut după două zile și aplicarea riguroasă a metodelor tradiționale de susținere a organismului în lupta cu virozele/ răcelile și alte asemenea bucurii: ceaiuri călduțe, miere, ceapă, usturoi (puțin, e mic și nu-i place), citrice, baie caldă la picioare, ceva paracetamol și sugestie pozitivă: ești bine, dimineață te trezești sănătos. Tusea a persistat zile bune, totuși.

La joacă - înainte de Paște

  De ceva vreme ne doream să dăm activităților noastre de acasă ceva mai multă atenție, poate și pentru că-l simt pe Matei atât de dornic de prieteni și capabil de atât de multe lucruri noi.
  În ultimele luni am sesizat salturi majore în evoluția lui. Dacă până mai ieri cădea des, azi sare câte două-trei trepte, refuză să fie ținut de mână, merge în picioare pe topoganul din clasă, spre disperarea educatoarei. Dacă mai ieri mă temeam să-i pun în mână o foarfecă prea ascuțită, azi îl urmăresc cum evoluează de la o săptămână la alta, cum învață să-și facă, uneori singur, alteori ajutat, jucării.
   Împreună cu Radu, prietenul lui, au făcut ouă din hârtie (modelul l-am luat de aici), prilej cu care am sesizat că nu ne-ar strica să revenim asupra simbolului  pascal, oul, și să-l discutăm mai amănunțit.
   Am strâns, deci, tot ce ne era de folos: foarfecă, bandă adezivă, coli cu modelul imprimat al oului, coli cu fâșiile colorate din care urma să împletim coșurile și fișele cu exercițiile matematice, o mică poezioară și desene care puteau fi colorate.

 Pentru coșulețe împletite din fâșii colorate ne-am inspirat din revista Petites mains. Ca să nu o stricăm, am fotocopiat paginile care ne interesau și am urmat instrucțiunile.

 Pentru că împletitul necesita o mare atenție și destul de multă dexteritate, am cerut și ajutorul celor mari.

   Ce ne-a ieșit arată foarte simpatic. Coșulețului i-am făcut și o tortiță iar ouăle le-am împodobit cu flori decupate de pe ambalaje de ciocolată.

Și-au încercat puterile, pentru variație, și cu două fișe care îi aduceau mai aproape de noțiuni legate de numere, mulțimi, obiecte cu trăsături asemănătoare sau elemente specifice primăverii (flori, păsări, plante), fișe luate de pe Didactic.ro, de la o lecție specifică vârstei lor (grupă mare). Deși erau destul de obosiți, le-au făcut rapid, corectându-se la micile greșeli, amuzându-se, foarte mândri de ce au învățat la grădiniță.

  În final, ne-am bucurat de ceea ce ne-a ieșit și am luat o pauză de joacă liberă, în care creativitatea lor să-și poate spune și altfel cuvântul.

De ce mi-aș dori să lucrez de acasă

  Îmi sună aproape a blasfemie. După ce am muncit de când mă știu ca să mă încadrez în câmpul muncii, de ce aș munci acum de acasă, adică un pic mai altfel, dar tot muncă serioasă?  

   În primul rând pentru că tot ceea ce mi se potrivea ieri mie, cea care nu aveam copii, azi simt că nu mi se mai potrivește. Copiii m-au făcut să evoluez în alte direcții, îmi place să-i aduc cât mai aproape de ceea ce fac eu la muncă, dar îmi displace profund când și dacă ei au de suferit pentru că eu nu pot fi lângă ei. Așa cum îmi displace și faptul că aș putea să-mi fac treaba la job cu jumătate de măsură, nedormită fiind și fără posibilitatea de a reprograma, după ce bebe a avut, să zicem, febră. 

  Mi-aș dori să lucrez de acasă pentru că nu mi-a trebuit mult să pricep că așa cum mă ocup eu de copiii mei nu o fac mulți, oricât de bine intenționați ar fi (dacă sunt, nu i-am întâlnit eu). Îi simt cu fiecare parte a ființei mele, cu fiecare gând, respir, trăiesc și pentru ei. Sunt atentă la ce gândesc ei, la nevoile lor, exprimate sau nu. Intuiesc și ceea ce ei nu pot verbaliza. Și nu m-a învățat nimeni să o fac. A venit de la sine. Și m-a năucit, așa cum o face orice mare dragoste. Și, apoi, chiar dacă dau greș uneori, mie mi-e mai ușor să mă repliez, să merg din aproape în aproape până înțeleg tot ce este în mintea lor, în suflet. Până văd ochișorii iar sclipind și cel mai senin zâmbet pe chipurile lor.

   Mi-aș dori să pot explora, împreună cu ei, căi noi care se deschid. Să fiu mai creativă, mai liberă, mai eu însămi. Mi-aș dori să am mai mult curaj. Pentru că, născându-i, trecând prin experiențe vecine cu neființa, am înțeles și cât de scurt ne e datul pe pământ. Dar am înțeles la modul cel mai propriu, nu doar așa, de prin filme, cărți și poveștile bunicilor. Și lista priorităților s-a organizat, miraculos, mai altfel. Și-n capul listei au rămas ei, cei dragi. Doar ei și pacea cu mine însămi și cu Dumnezeu. Restul experiențelor devin desene pe nisip: frumoase, interesante, spălate de primul val.

  Mi-aș dori, desigur, să am o mână de ajutor. Așa n-ar suferi nici munca mea, nici copiii. Dar ideal ar fi să pot renunța la orice altă activitate când ei sunt lângă mine, când au nevoie de mine. 

  Am învățat, treptat, că activitățile se pot organiza astfel încât să fie timp și de joacă, și de muncă. Copiii au învățat să se descurce, câte un pic, câte un pic, și fără mine. Au ajuns să aprecieze libertatea oferită, experiențele noi. Și revenirea mea aproape de ei. Mai este, totuși, mult până la a renunța la locul meu de muncă pentru a mă dedica lor și activităților mele preferate în totalitate. Partea frumoasă este că munca mea este, în mare parte, pasiunea mea. Și atunci toate se aștern mai ușor și copiii simt acest lucru.
  Totuși, voi cum treceți prin aceste schimbări, cum vă adaptați? Și, mai ales, ce ați învățat din experiența aducerii pe lume a unui copil?

  

Timp liber pentru mama

  Dacă de la job mai iei o pauză, de la meseria de mamă nu prea ai cum. Și totuși...

  Matei a venit de la grădiniță și a început să plângă din ușă. Că nu-l las, exact acum, să se ducă la prietenul lui, că el nu s-a jucat azi cu nimeni (?!), că el nu vrea să mănânce, nu vrea să doarmă, nu vrea....

  După ce am reușit să trec peste starea de iritare, să mă împac cu ideea că Maria se va trezi din somn, deși avea cam 2-3 minute de când adormise, am încercat să o iau metodic, să văd cum a ajuns în starea aceasta. 

  Intrase pe ușă cu un ou vopsit, cu suportul aferent, cu o felicitare de Paști în mână. Ce se întâmplase în lumea lui de simțea nevoia să plângă cu orice preț? După ce l-am făcut să povestească ce au făcut azi la grădiniță, cum s-a jucat, cum au vopsit ouăle, cum au făcut felicitările, am dezlegat și misterul lacrimilor. Doamna l-a tras iar de urechi pentru că alerga pe hol. Nu, nu era singur, era cu alți colegi, dar el nu s-a putut opri, el chiar are nevoie să alerge, nu știe de ce nu poate să stea într-un loc, deși doamna se supără când aleargă dezlănțuit pe holuri și este la un pas de a intra cu capul în vreun calorifer. 

  După ce și-a plâns amarul, copilul meu s-a liniștit. Am stabilit ce și cum facem data viitoare (și eu, și el). Apoi a fost în stare să mănânce liniștit, singur, fără să aibă mare nevoie de ajutor, de îndemn. Peste alte câteva minute se juca în pat cu Maria, încântat de felul în care râdea la el. E singurul care o face să râdă în hohote. Am stat și i-am ascultat câteva minute bune. Cred că așa sună liniștea pentru mame. Și așa arată o clipă de relaxare. Erau doar ei și nu aveau nevoie de mine.

Dimineață, înainte de a deschide ochii, Matei:
- Mami, știi de ce stau așa cuminte?
- De ce, mami?
- Mă gândesc la cât de mult te iubesc.

Peste alte două-trei minute:
- Mami, spune-i Mariei să vorbească în șoaptă, eu vreau să mai dorm. (Maria are 6 luni și o zi. Face vocalize de pe la 5, 30, în fiecare dimineață. Mă îndoiesc că va acționa curând în sensul dorit de Matei).

Prin oraș, cu autobuzul

          Da, știu, titlul este banal, dar a pleca la plimbare, prin Constanța, cu un bebe de aproape 6 luni în wrap și un băiețel de 4 ani și jumătate de mână poate părea un fel de călătorie inițiatică.

 Pregătirile: hăinuțe, nici groase, că transpiră, nici subțiri, că e primăvară, vremea e schimbătoare, pare cam răcoare. Geanta cu apă, șervețele, scutec de schimb, un măr maare, să nu-i fie foame lui Matei. De hrănit copiii înainte, să nu fie nevoie să ne complicăm mai mult decât este cazul pe traseu (cum am intrat în cafeneaua unde mă întâlneam cu prietenele mele, copilului cel mare i s-a făcut, brusc, foame, deși terminase mărul de cinci minute, iar Maria și-a cerut și ea porția, cum era de așteptat). 

Îmbrăcatul propriu-zis: întâi Matei, că e mai mare. Matei fuge când vrei să-l îmbraci, i se pare că tocmai a venit vremea să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Nu venise, dar e prea distractiv. Pentru el. Pentru mine, pe la a treia lui tentativă de a relua jocul, deja rutina alungase distracția.

Călătoria propriu-zisă: a decurs bine. Lui Matei îi place la nebunie cu transportul în comun, i se pare o mare aventură, tocmai pentru că mergem rar cu el. Mica, agățată în wrap, nu protestează, se uită curioasă în jur. 

Mai palpitant este când schimbăm mijloacele de transport. Fiecare mișcare, fiecare pas devine și o formă de a învăța ce și cum facem prin oraș. Aici este intersecție. Aici semafor. E roșu. Așteptă. E verde, acum trebuie să traversăm. Pe trecere mergem repede, dar nu alergăm. Ești mic, nici nu au timp să te vadă șoferii, deci stai lângă mine. 

Bineînțeles că Matei ar vrea să se joace de-a v-ați ascuns și pe aici. Pricepe, totuși, diferența și s-a prins că mașinile fac circulația noastră, a pietonilor, ceva mai dificilă. 

Reacția călătorilor în autobuz. La locurile pentru mamă și copil, o doamnă în vârstă se oferă să-l ia în brațe, e aglomerat, să nu cadă. Matei se uită cam strâmb, vrea la mama, în final se lasă luat în brațe. Eu găsesc loc chiar în spatele bunicii cu pricina (nu, nu se sinchisește nimeni să elibereze vreun loc). Urmăresc amuzată schimbul de replici. Copilul povestește cum îl cheamă, unde stă, la ce etaj. Uită să dea și contul din bancă. Data viitoare. Îi turuie gurița fără oprire. Am mai încercat să-i explic că nu toți cei care-l întreabă sunt oameni foarte buni și că nu-i cazul să povestești chiar tot. E cam devreme, nu înțelege...

O altă doamnă mă compătimește:

- Greu tare cu doi, ce să faci, te chinui. Dacă au venit....

Mă gândesc dacă e cazul să-i spun că sunt copii doriți din tot sufletul, asumați, deci nu mi-e chiar așa de greu. Îi spun doar că se poate, nu e imposibil.

Altă doamnă, după ce discută îndelung cu feciorul meu, în glumă mi se părea mie și cu o vădită capacitate de a se apropia de copii, se întoarce spre mine serioasă:

- Aveți ajutor, doamnă? Cum vă descurcați cu ei?

-Da, soțul, spun eu, curioasă de ce va mai spune.

- Doar soțul?! Aveți o mare responsabilitate. E greu tare cu doi copii. Eu, în locul dumneavoastră, m-aș îmbolnăvi de nervi, aș albi.

- Ei, s-a inventat vopseaua de păr, spun eu ca să nu tac. Zâmbesc și mă gândesc că da, sunt momente când ți se pare că nu mai poți, că te lasă nervii, dar de aici și până la boală... mai e. 

Deci, data viitoare, cu autobuzul, pe jos sau îl așteptăm pe tati, să mergem, elegant, cu mașina?

Clasa 0 sau cum poate învăța un copil ce înseamnă o mare dezamăgire

Ioana are ochi mari, albaștri, și părul de un blond aproape alb. Ultima imagine pe care o am în minte despre ea este aceea a unei mici prințese îmbrăcată în rochiță albă, de dantelă. Participa la o nuntă și trăia momentul din plin. Zâmbea cu tot chipul ei frumos și era fericită.
De două zile, Ioana plânge și promite că nu va mai merge la grădiniță. A înțeles că nu va putea merge la clasa pregătitoare, alături de colegii ei, pentru că doamna psiholog a decis că nu este pregătită. Și totuși....
De ieri mă tot gândesc la nepoțica luminoasă pe care o știam mereu cu ochii sclipind de bucurie și încerc să-mi imaginez cum va trece copilul peste acestă suferință și ce rost are ea. Educatoarea s-a gândit că e cea mai isteață din grupa ei și a considerat că o poate trimite, însoțită de mamă, la acea evaluare psihologică în urma căreia se decide dacă un copil este apt pentru clasa pregătitoare sau nu. Pe ceilalți copii i-a însoțit și ea, pe Ioana nu.
Copilul a răspuns frumos întrebărilor până ce a mai intrat în cameră o altă doamnă, care i s-a părut fetiței încruntată, supărată. Ceva a speriat-o și a început să plângă. Doamna psiholog i-a spus mamei că se vor vedea în etapa următoare și mama a înțeles că da, astăzi copilul s-a zăpăcit, dar va avea șansa să mai discute încă o dată cu doamna și va fi bine. Aflată la prima experiență de acest fel, educatoare n-a mai întrebat ce a făcut Ioana, cum s-a comportat la test. Abia după câteva zile, după ce psihologul trimesese evaluarea la inspectorat și totul era bătut în cuie, doamna educatoare a aflat că fetița nu a fost considerată aptă pentru clasa 0. Că trebuie să mai stea un an în grădiniță. Și a rămas perplexă. A ținut să-i spună și copilului, și mamei, că nu s-a gândit că Ioana ar putea să nu treacă de acest test. Și că nu se mai poate face nimic.
Mama a discutat cu directoarea școlii. Trăiesc într-o comună constănțeană, toată lumea știe pe toată lumea. Doamna director i-a spus, sigură pe ea, să nu-și facă griji. Au fost declarați apți copii mult mai puțin pregătiți pentru școală decât Ioana, nici nu se pune problema să nu meargă și ea la școală. Abia după alte câteva zile a descoperit și doamna că nu se poate contesta decizia psihologului și că, desigur, nu se mai poate face nimic.
Mama ar vrea să  intre în audiență la inspectorul general, să solicite o reevaluare. Dar ce faci cu legea care spune că evaluarea psihologului nu mai poate fi contestată?
Mă uit la tot zbuciumul prin care trece familia, mă gândesc la copilul care va sta acasă în timp ce colegii ei vor merge la școală, mi se pare că aud plânsul ei zbuciumat și promisiunea făcută părinților că nu va mai merge la grădiniță, rugămintea de a fi lăsată să meargă și ea cu prietenii ei (este singura considerată inaptă din grupa din care făcea parte, deci singura din comună) și mă gândesc la ce bun? Ce va face Ioana, încă un an, într-o grădiniță în care copiii stau de la 8,30 la 11,30, jucându-se, în cea mai mare parte a timpului? Cum va face față ironiei colegilor care-i vor aminti, fără menajamente, că doar ea nu a intrat în celebra clasă 0?

P. S. Între timp, părinții au aflat că există, totuși, o portiță în lege care îi va permite copilului să facă clasa I în același timp cu colegii ei. Se va înscrie la clasa I în perioada în care se pot înscrie și copiii care nu au trecut deloc prin grădiniță. I-a revenit, deci, zâmbetul pe buze și a prins curaj să mai meargă, încă un an, la grădiniță.

Cum vindeci depresia unui copil

În ultima vreme, orice gând, orice mișcare, au toate șansele să ajungă sub lupa atentă a unuia care se pricepe bine de tot la parenting (aici am eu toate simțurile treze), la psihologia cuplului, a muncii, a... cumpărătorului rătăcit în market și cine știe câte alte tipuri de subiecți care pot fi supuși unei temeinice analize există.

Pentru că nu-s de meserie dar văd și simt acut schimbările prin care trec copiii mei, mă tot întrebam dacă nu cumva tristețile prin care trece feciorul meu de aproape 5 ani n-or fi un fel de depresie, produsă de brusca trecere la statutul de frate mai mare (mă  rog, a durat cam nouă luni, n-a fost chiar bruscă). Nervii mei de mamă nedormită după pofta inimii devin și mai sensibili la ochii mari care se umplu de lacrimi, la colțurile gurii care se contorsionează a plâns, la glasul, altfel cristalin, proaspăt, atât de dulce, care se sparge în țipete acute, la gesturile de o agresivitate pe care, vai, nu o înțeleg până la capăt. 

Norocul, sau nevoia, face să nu am chiar tot timpul din lume să-mi analizez odorul, cine știe ce-ar ieși. Așa, printre ședințe de furnizat lapte consumatorului unic din casă, mișcări agile de organizare în pat a celor doi copii care vor să doarmă doar cu mama (chiar dacă lângă tata cel mare n-ar cădea noaptea din pat), alte mici treburi și trebușoare administrative sau nu, am început să mă dumiresc că feciorul meu crește. Pentru că da, a învățat să ceară să i se dea și lui atenție, să-și ia drepturile mai cu forța dacă trebuie, dar a descoperit în acest proces atât de multe nuanțe pe care sigur nu le înțelege iar eu abia acum încep să le recunosc.

 La culcare vrea și el alintat, după ce adoarme cea mică, desigur. Dacă îndrăznesc să nu mă arăt destul de receptivă, se întoarce cu spatele, nu mai vorbește cu mine, e trist, ochii mari, acum și mai mari, devin mai expresivi, par să adune în ei toată tristețea. Și eu, și tat-su, ne dăm peste cap ca Făt-Frumos, să nu sufere, domnule, copilul. Copilul, însă, trage cu ochiul. Merge, am sesizat ce amărât e? Mai introduce în repertoriu și alte arme? Vreun geamăt artistic, vreo durere bruscă, vreo foame care lovește pe neașteptate, poate setea, pe-asta sigur trebuie să o luăm în seamă. Dacă îl mângâiem, îl alin(t)ăm, nu-i de ajuns. Trebe, musai, mai mult. Până mai spre miezul nopții dacă s-o putea. Mie-mi vine să dau toată psihologia pe jordia din coardă a Smarandei, mama șugubățului Nică, doar-doar culc odrasla. Apoi realizez că nimeresc în altă operă, că seamănă puiul meu tare mult cu Goe. 

În toată zăpăceala cu pricina, în seara asta am reușit să-i las un pic în ale lor și să-i văd cum se descurcă și singuri, ei, frate mai mare și soră micuță. Unul prea obosit (se pregătește să renunțe la somnul de amiază, dar încă are nevoie de el), unul odihnit bine (Maria a dormit la plimbare în wrap), dragii mei au găsit cu cale să se sature de râs. Ochi în ochi, pândind reacția celuilalt, au chicotit, s-au hârjonit, până au reușit să intre în starea aceea numai bună să-i pui în pat și să le spui o rugăciune și noapte bună. La Maria mă uitam amuzată de vocea care se aude tot mai bine, e a ei, atât de proaspătă și veselă. La Matei mă uitam contrariată de viteza cu care a trecut de la tristețe la veselie, cu lumină pe chip și atât de multă bucurie în voce. Nu mai aveau nevoie de mine, erau doar ei și le era atât de bine. A mai avut, apoi, o tentativă de a afișa aerul acela de suferință, dar o glumă și-un zâmbet din partea mea l-au făcut să renunțe și să se culce fericit. Era bine, era cu mama, cu Maria, dormea în patul cel mare, era iubit. Cred că avea nevoie de certitudinile acestea. Și dacă pe noi, cei mari, ne poate afecta atitudinea lui, dacă noi cedăm și ne simțim vinovați că nu facem față, vezi Doamne, statutului de părinți care să asigure copilului tot confortul fizic și moral. Maria n-are complexe. Ea a știut mai repede că o glumă, un zâmbet și multă iubire rezolvă, uneori, (falsele) problemele de zi cu zi. 

Despre tine scriu, despre mine

Prima amintire: este vară, sunt în brațele mamei, râd. Port o pălăriuță albă și ridic mâinile spre un carusel imens în care aș vrea să urc, să zbor în scaunele prinse în lanțuri. Mama îmi spune că nu se poate. Sunt prea mică. Am vreun an și ceva, poate doi. Mama este tânără și frumoasă. Tata gravitează în jurul ei. Ochii ei căprui, mari, sunt încadrați de părul negru, lung, prins în coadă împletită. Arată ca o fetișcană. O iubesc.

            Într-un album, o fotografie alb-negru. Sunt eu, am doi ani și ceva, stau pe treptele casei, în curtea bunicilor paterni. Mă încrunt. Soarele îmi bate în ochi. Mama spune că sunt serioasă ca tata. Eu mă bucur că iubeam florile de atunci, așa cum și bunica le iubea. Mama spune că semăn în neamul lor. Fiecare cuvânt pe care-l spune clădește o realitate în mine.

La bunici

            Seara, mama se roagă. Tata nu. Mama se închină pe șoptite, își face cruce cu gesturi largi și se strecoară în pat. Ea vede dincolo, ca și bunica. Vreau și eu să mă rog, ca ele, vreau ochi pentru zări dezmărginite.

            Mama face din haos ordine. Lumea ei este una coerentă, organizată, logică. Gesturile ei sunt sigure, precise, transformă lumea. Mâinile ei mângâie, alină, frământă, gătesc, cos. Mâinile ei…

            Ne știm de atâția ani și totuși mai sunt atât de multe de învățat. Sufletul meu aleargă mereu spre casă, capul meu se pleacă spre palmele ei muncite și trupul tot se odihnește lângă ea. Sunt iar copil, iar ea e mereu mama.

            Primele cărți care apar în casă sunt cărți pentru noi, copiii. Mama iubește cărțile și ne împinge ușor spre universul lor. Basme, poezii, nuvele, romane – pași spre noi înșine. Din dragostea ei de carte se naște pasiune a mea pentru lectură, o pasiune atât de mare, neașteptată. Mama privește uimită felul în care evadez din timpul real. Felul ei practic de a fi o face puțin neîncrezătoare. Iubirea deschide noi căi de comunicare între ea și noi, veghează să ajungem acolo unde ei viața nu i-a permis.

            Mama este, uneori, severă. Așa știe ea că se face, timpul ei e prea scurt pentru câte are de făcut. Abia adultul va înțelege ceea ce copilului îi scapă: și severitatea poate fi un fel de a iubi.

            Fiecare proiect pe care-l clădesc are la temelie un gând bun, o vorbă caldă, o încurajare de la mama. La 13 ani am vrut să plec spre o școală mai bună. Și mama a fost de acord cu mine. La 18 ani am ajuns în orașul studenției mele și am început să-l descopăr împreună cu mama. Ce de emoții, ce tremur al inimii, ce de nopți nedormite de griji… După ani, și eu, și mama, încă iubim Iașul, cu teii lui legendari, cu parcurile lui superbe, cu tinerețea lui veșnic studențească. Prima fotografie, în Copou, ne-a surprins pe amândouă tinere, frumoase, nițel zăpăcite de marele oraș, visând la viitor. Mai apoi, fiecare vizită în Iași însemna și o plimbare prin Copou, până departe, spre casa lui Sadoveanu.

În Copou

Mama nu avusese ocazia să călătorească. Ritmul vieții ei era punctat de muncă. Acum călătorea cu mine și fiecare drum pe care-l făceam singură ajungea și la ea, prin cuvinte, prin imagini. Când uitam să sun sau să scriu, mama mă visa. Supărări, dureri, mici tristeți, ajungeau la ea și vocea ei îmi reproșa apoi că i le-am ascuns. Mintea mea renunțase să priceapă cum se poate asta. Era mama, deci se putea.

Fiecare vacanță se transforma într-un curs intensiv de bucătărie, completat cu lecții de chivernisire a avutului unei familii. Trebuia să fiu bună la carte, dar și să gătesc bine, să știu rostul casei, cum spunea ea. Acasă, ea era dascălul. În Iași, sau pe munte, se lăsa ea condusă, învățata, se bucura de fiecare dar, de frumuseți ale naturii pe care nu le știuse până atunci.

Alături de mama mi-am cumpărat prima mea casă, am renovat-o și am transformat-o în primul meu cuib.

Mama a fost lângă mine când mi-am născut primul copil și-n ochii ei am căutat sprijin și certitudini când pe fețele medicilor citeam ezitare și teamă. Ea mi-a spus că-mi voi crește eu copilul și că ea va fi acolo doar ca să mă ajute. Pentru că am crezut-o, am mers mai departe.

Acasă

Mama mea bună și binecuvântată m-a învățat că și mamele sunt oameni. Târziu, foarte târziu, am aflat că și ele pot plânge, pot suferi, se pot îmbolnăvi, le poate fi teamă. Sau pot învăța să se bucure de roadele a ceea ce au muncit de-a lungul anilor.

Când mi-am născut al doilea copil, l-am vrut doar pe soț lângă mine și pe Dumnezeu. Neapărat pe el. Pentru că mi se spunea cât de riscant este să naști natural după cezariană și n-am mai vrut ca mamei să-i fie teamă pentru mine. Am vrut să fie acolo după naștere, să se bucure de prima ei nepoată, să-i văd ochii care o cuprindeau cu uimire, cu sfială, ca pe o minune în care n-ar mai fi crezut. Azi, crește cu ea, în timp ce mie mi se pare, tot mai des, că e rândul meu s-o ocrotesc, s-o învăț, s-o sprijin.

Cum poți defini o relație cu mama?! Cred că mama mea s-a născut să fie mamă iar eu m-am născut să-i fiu fiică și să învăț să fiu mamă, așa cum este ea, pentru copiii mei.

De-ale copiilor

Dialoguri matinale:

- Mami, când o văd pe Mica, mi se pare că s-a născut o surioară chiar din burta mea.
- Cum adică, Matei?
- Uite așa, mi se pare că sunt o mămică, mi se pare că o alăptez ...
- Cum vine asta, că ești o mămică?
- Nu crezi c-am pus prea multe întrebări? Acum vreau să mă lași să construiesc (Lego).

După o jumătate de oră:
- Mami, eu vă iubesc foarte mult. 
- Cum așa?
- Mai întâi să încep cu tati. Pe tati-l iubesc pentru că-mi face toate poftele.
- Da?!
- Iar pe tine, mami, pentru că mă iubești foarte mult și pentru că eu te iubesc pe tine.
- Și cu poftele cum rămâne, Matei?
- Poftele le lăsăm deoparte, n-avem nevoie de ele.


Aseară, înainte de culcare, Matei (4 ani și jumătate) o mângâia pe Măriuca (4 luni).
- Matei, ce simți tu când o mângâi pe Maria?
- Iubire!
- Cum arată iubirea, Matei?
- Iubirea e... ca un suflet.
- De unde știi tu asta?
- De la Doamne-Doamne. 
(L-am transcris întocmai, pentru că m-a surprins ce și cum se combină în minte lui).

Și, din aceeași serie, o discuție de când Matei avea un an și ceva și încă nu vorbea foarte bine.

- Matei, unde mergem noi mâine?
- A besearecă.
- Și ce faci tu acolo? (mă așteptam să zică ceva de genul ,,Primesc papa.,,, adică împărtășanie)
- Joc. (mă joc)
- Cu cine?!
-Joc Doamne-Doamne. Chem jos, joc (și aici chiar am rămas gură- cască).

Alt dialog cu Matei: 
-Mami, ce faci acolo?
-Scot o rețetă de brioșe la imprimantă.
- Imprimanta asta dă și de mâncare?!

Discuție cu aer(e) de filosofie cu Matei:
Eu:
- Matei, uite, regulile sunt făcute pentru a ne fi tuturor mai bine. Părinții sunt și ei oameni, nu sunt Dumnezeu, deci obosesc, mai fac și greșeli, faptul că ne purtăm frumos ne e de folos tuturor. 
Matei, după o secundă de gândire (la reguli, credeam eu):
- Și tu ești un fel de Dumnezeu. (Poftim?!) Dacă vrei, mă lămurește, îmi faci toate poftele, bine... mai puțin aceea cu jeleurile.

Iubirea – predată de copii

Mă simt din nou învățăcel și-mi place la nebunie. Studiez intens cea mai frumoasă materie, iubirea. Mi-am găsit profesori buni, blânzi, care-mi luminează cu privirile lor sufletul. Cresc, mai ales în ochii mei. Fac progrese mici, dar constante. Și învăț, fără să vreau, și alte materii, conexe. Învăț despre smerenie, despre răbdare, despre relativitatea timpului, despre tristețe și iertare. Mă întorc, totuși, la iubire. Acolo predau profesorii mei preferați.

Azi s-au împlinit patru luni de când a venit în echipă cel de-al doilea profesor. Nu-l așteptam atât de curând, dar a zis că nu-i bine să lași oamenii să se uite lung, în zare, după tine, așa că, punctuală, Maria a venit. De atunci, e mereu senină și zâmbitoare, bucurie 100%.

Cu Matei am mai exersat și alte sentimente. E mai mare, are curaj să ne ajute la testarea limitelor, la punerea la încercare a răbdării, la căutarea unor tristeți care zăceau uitate prin sufletele noastre. Le scoatem, le scuturăm bine și, dacă se poate, le dăm o față nouă, mai veselă. Învățăm, iar și iar, ne descoperim, țesem noi relații: mamă-fiu, mamă-fiică, mamă-tată, fiu-mamă, fiu-tată, fiu-fiică. Maria lucrează și ea la sentimente noi, dar e stângace. N-a trecut încă de încredere, de curiozitate și de bucurie. A avut și ceva emoții când ajuns la noi, dar și-a adunat curajul și a trecut peste ele.

Pe mine mă fascinează cel mai mult relațiile dintre ei, dintre profesorii noștri. Matei a suferit mult la început. Se întâmplau niște lucruri, dar erau cu totul noi, nu semănau cu nimic din ceea ce mai trăise el. Despre Maria, nou-venită în echipă, i se spusese că va fi minunată, dar era o noțiune vagă, putea însemna atât de multe lucruri... Totuși, pricepuse și el că minunat nu este să stai mai puțin cu mama, să nu te poți apropia de tata, mereu prins cu treburi, să fii ținut la oarecare distanță și de cea mică, așa, pentru orice eventualitate. A fost greu până când mânuța perfectă a Mariei a prins un deget de-al lui Matei și l-a ținut bine. Matei a încremenit și a strigat: - Uite, mami, Mica mă ține de mână! Și noi sentimente, necunoscute, l-au zăpăcit definitiv.

Au urmat un gângurit frumos, niște ochișori căprui care au căutat privirea celor negri, primele zâmbete, un râs gâlgâit în curs de formare, un plâns care o chema pe mama, dar a ajuns întâi la Matei și ... nu știu, să fi fost și multe alte sentimente, dar ele au pălit toate când s-a născut iubirea: – Uite, mami, Maria mă iubește! Uite, mami, se uită la mine! Mami, îți mulțumesc că mi-ai făcut o surioară așa frumoasă! Apoi, ochii negri se ridică spre cer și gurița șoptește: - Mulțumesc, Doamne, că ai trimis-o pe Mica la noi! Mânuțele caută, apoi, fața delicată a fetiței și mângâie, iar și iar, obrajii micuți.

Încet, dar sigur, se vindecă tristețea. Ceva nostalgii se împletesc cu bucurii și toată lumea învață. Și e doar începutul, căci școala ține o viață...