Dans

    Încă dinainte de a se naște Maria-Sophia ne-am străduit să-l pregătim pe Matei pentru venirea pe lume a micuței. Prin urmare, i-am povestit despre sora lui, l-am luat la ecografii, l-am încurajat să spună ce gândește, ce simte legat de evenimentul major care urma să ne schimbe pe toți. L-am încurajat să petreacă cât mai mult timp cu tata, ca băieții, cu gândul la perioada de după naștere când va trebui să stau mai mult cu Maria și mai puțin cu el. Am reușit, cum era de așteptat, să-i transmitem o parte din stresul nostru, să-l facem să plângă (brusc nu mai voia să doarmă decât cu mama, indiferent cât de înghesuit era în pat din pricina burții tot mai mari) și să înțeleagă, măcar parțial, unele lucruri.

    Venirea Mariei l-a prins, încă, în starea aceea de disperare după mama. Abia acum simt că s-a mai relaxat, probabil și pentru că ne-am mai relaxat noi, adulții și am reușit să mai găsim soluții pentru micile noastre dileme care se însoțeau cu mari lacrimi lăsate să curgă din cei mai triști ochi. 

     Prima idee aplicată a fost cea oferită de L.:

 -  Nu-l mai respinge, satură-l de iubire. 

- Bine, și eu ce fac mai târziu, dorm cu amândoi în pat? 

- Da, dormi cu amândoi, până își doresc ei altceva. Cât timp au nevoie de iubirea și de ocrotirea ta. 

   Prin urmare m-am calmat și am găsit timp să stau mai mult cu Matei, să mă joc, să-l adorm, chiar dacă apoi mă mutam în altă cameră, și să fiu lângă el dimineața, când se trezea, ca să ne drăgănim. 

    Treptat, s-a mai liniștit. Știe că, de multe ori, vine mama la el să-l alin(t)e. Mă îmbrățișează de o sută de ori pe zi și mă albește cu sărutările, cu sau fără un motiv serios. Dimineața, dacă nu sunt lângă el, vine el, lipa-lipa, în camera mea, să-și ia porția de tandrețe. Râde și se cuibărește lângă mine. Apoi, când și-a făcut plinul, se avântă către o nouă zi plină de năzdrăvănii.

    Pe micuță o mângâie de câte ori poate, îmi ia palmele, își lipește obrajii de ele și spune:                     

- Mulțumesc, mami, că mi-ai făcut o surioară așa frumoasă.

 -Nu mie trebuie să-mi mulțumești, ci lui Dumnezeu, că ne-a trimis-o.  

   Ridică ochii, prompt, și spune: 

- Mulțumesc, Doamne, că mi-ai trimis-o pe Maria.

     Sâmbătă mă uitam la Vocea României. Matei voia, desigur, desene. Aștepta nerăbdător să se termine muzica și să-l las să-și ia porția de poveste. La un moment dat, pe o melodie cântată în original de Corina Chiriac, îl aud: 

- Mami, dansează cu mine. M-am ridicat, amuzată, i-am prins mânuțele și am dansat în pat. Eu lent, ca și când mă jucam, el serios, într-un ritm alert, cum o cerea melodia. 

- Hai să dansăm pe covor, i-am spus când am simțit că lucrurile sunt tratate cu toată gravitatea.

  L-am luat în brațe, să-l dau jos din pat, dar m-am oprit cu gestul la jumătate și am dansat prin cameră cu el în brațe. Surprins în prima secundă, s-a lăsat în voia senzațiilor mai apoi. Ochii mari îi râdeau și cred că i-ar fi plăcut să dansăm iar și iar, pe melodia aceea care părea din alte vremuri.

    Dans. Emoție, adaptare, ritm, atenție, coordonare, armonie. O nouă etapă a vieții. Alți pași. Alt ritm. Dar tot dans. Și multă bucurie.

    

Trei zâmbete

            Am adormit-o în brațe și am așezat-o, apoi, în pat. S-a trezit după câteva minute plângând. O doare burtica, probabil. În brațe e mai bine. Citesc. Ea se liniștește. Iau ochii de pe rândurile care mă obosesc deja  și mă uit la ea. Se uită și ea, serioasă, la mine. Vorbesc cu ea, zâmbindu-i larg, bucuroasă că pare atât de atentă. Expresia ochilor se schimbă de la o secundă la alta. Par să spună – Chiar vrei să știi tot ce gândesc? E secretul meu. Și, brusc, ochii au o altă lumină, apoi zâmbesc și, până să mă dezmeticesc, râde cu toată ființa.

            Râd și eu bucuroasă de schimbare. E mică. Știu că acum doar imită expresia feței celui care-i vorbește. Dar nu pot să nu mă bucur că am văzut și o altă Sophia, mai matură. Vorbesc cu ea. Se uită atent la mine. Ochii au iar privirea aceea jucăușă, în timp ce gurița este serioasă. Ochii par ai unei alte ființe, bătrâne. Pare că o amuză ceea ce vede. Și iarăși zâmbește larg. O clipă am încremenit, aproape speriată. Și le-am vorbit doar ochilor – Hai, mai zâmbește pentru mami încă o dată! Ochii m-au analizat atent, apoi s-au luminat și al treilea zâmbet m-a zăpăcit definitiv. Ca și când mi-ar fi zis – Ce credeai? Înțeleg mai multe decât vă imaginați voi!

            În următoarea fracțiune de secundă un alt chip se arăta privirii mele. Bebeluș, patruzeci de zile, preocupat de somn. Bătrânica înțeleaptă s-a ascuns. Până la următorul zâmbet năucitor.

Cum am (re)născut

Am publicat acum câteva zile pe Nașteri de poveste, site-ul Andreei, istoria nașterii Mariei. De atunci, unele amintiri s-au estompat deja, altele abia după mi le-am lămurit mai bine, pe unele pur și simplu nu le-am notat pentru că eram mereu contra-cronometru, scriam doar când dormea mica și-mi trebuiseră trei zile să redactez o pagină și ceva. L. îmi spunea că ar fi  vrut să insist mai mult pe pregătirea propriu-zisă pentru naștere. Partea aceea este scrisă, într-adevăr, mai succint. Dar cum să spui chiar tot ce a însemnat pentru mine pregătirea? A fost și pentru mine uimitor că am găsit puterea să mă exteriorizez și să scriu și ceea ce am scris. Da, au fost mult mai multe trăiri legate de perioada aceea, poate tocmai felul în care a venit Maria pe lume îmi face bucuria atât de constantă, de îndelungă.

            Pregătirile pentru naștere au însemnat, în esență, o confruntare cu mine însămi, cu propriile spaime, preconcepții, cu informații mai mult sau mai puțin reale pe care le aveam în bagaj, cu traumele care au făcut de-a lungul timpului din mine un om timid, terifiat, trăind mereu cu grija că nu-i mai este și lui bine, că i se pot  întâmpla nu știu ce nenorociri.

            Ca și cum încercarea aceasta nu trebuia să fie una foarte simplă, ca și cum era necesar să beau paharul până la fund, peste grija mea de a mă focaliza pe naștere s-a suprapus grija pentru tata, care își trăia ultimele zile, pentru mama, care oscila între resemnare și curajul de a lupta până la capăt, pentru situația noastră financiară zguduită (destul de ușor, ce-i drept) de accidentul de mașină avut cu doar două săptămâni înainte de a se naște Maria. Dar pe cât de amărâtă eram de ce părea rău în viața noastră atunci, pe atât de uimită eram când sesizam că lucrurile se așează, blând, în așa fel încât drama să nu fie una imensă, suferința să se estompeze în bucurie.

            Mi s-a spus să nu plec la drum în nouă luni, dar voiam să-l văd pe tata până să se stingă, pentru el și pentru mine. Voiam să știe cât l-am iubit și cât l-am așteptat să ajungă acasă, să fie acolo pentru noi, în ciuda slăbiciunilor lui. Am reușit să i-o spun la telefon, înainte de a intra în operație și-am plâns în timp ce-mi vorbea și el plângând. Cred că în preajma morții oamenii văd mai clar și ceea ce, poate, n-au văzut nicicând.

            M-am rugat, atunci, să nu-l ia Dumnezeu, să-i mai dea zile, să pot naște fără durerea de a-l fi pierdut. Și s-a întâmplat atunci o minune. Organismul lui obosit de boală a găsit resurse să mai lupte, să supraviețuiască unei operații despre care medicii spuneau că are 1-2 % șanse de reușită. Am sperat să fie Maria suficient de mare când se va pregăti pentru călătoria finală și să ajung acasă, să-l mai văd, să-mi iau rămas-bun. Nu a fost așa. A așteptat două săptămâni și s-a stins. Nu cred că-și mai dorea să trăiască. Prea multă boală, prea mult chin. Cred că pentru el a fost mai bine că a trecut în lumea aceea pe care ne-o imaginăm mai bună, cu pace și odihnă a sufletului.

            Mașina lovită în accident a fost un alt motiv de stres. În primul rând pentru că țineam la ea mult. Este Alma noastră, botezată, sfințită la mânăstire, cumpărată cu mari eforturi (care vor continua pentru ani buni) când eram însărcinată cu Matei. Adică acum patru ani și jumătate. Poate că țineam la ea, un obiect, totuși, prea mult. Acum stă, însă, frumoasă în fața blocului, reparată, amintindu-mi de încercarea aceea prin care am trecut ca prin urechile acului. Am vrut să iasă după reparații impecabilă, ca și când aș fi vrut să șterg cu buretele ceea ce a fost urât. Dar rămân trăiri pe care nu aș vrea să le uit pentru nimic în lume. Recunoștința pentru că a fost un incident minor și am scăpat teferi toți patru. Uimirea că am văzut, cu patru-cinci zile înainte, în vis, mașina lovită (exact partea din față, cum s-a și întâmplat). Chiar dacă mi s-a părut doar un vis simbolic, am insistat să mergem cu viteza mai mică, că nu se știe niciodată (un spiriduș mă întreabă dacă nu mi-am sugestionat soțul să facă accident. Și el și eu zicem că nu. Dar știu că l-am stresat să ajungem la timp la spital.)

            Rămâne relația de prietenie pe care am stabilit-o cu medicul care era de gardă când am ajuns la spital, după accident, medic care a ajutat-o pe Maria să mai stea două săptămâni în burtică și să se nască, sănătoasă, la 38 de săptîmâni. Abia mult mai târziu am realizat că, dacă nu era accidentul, nu aș fi cunoscut-o pe doctorița B, nu aș fi avut atât de multă încredere în ea, nu aș fi îndrăznit să-i vorbesc despre ceea ce simțeam și, foarte posibil, n-aș fi reușit să nasc așa cum îmi doream (din poveștile altor mămici aveam despre ea o altă imagine, de om dur, ostil nașterii naturale după cezariană, care nu m-ar fi ajutat deloc). Aș fi perceput nașterea ca pe o altă traumă și nu ca pe o eliberare de vechile temeri.

            Dacă m-ar întreba acum cineva cum m-am pregătit pentru această altă etapă a existenței mele ar trebui să spun, sincer, că am încercat să învăț cât mai multe despre mine, să dărâm din cărămizile zidite în jurul meu, să văd lumea așa cum este ea, nu cum mi s-a spus și am crezut că este. Am încercat să mă maturizez, să trăiesc cu mai mult curaj și bunele și relele, să văd sensul întămplărilor, chiar și atunci când par că nu duc niciunde. Și am încercat să mă rog, chiar dacă mie mi se aplică perfect sintagma Cred, Doamne, ajută necredinței mele.

Nașterea Mariei-Sophia - renașterea mea

           

Doarme în pat, lângă mine. A împlinit două săptămâni și trei zile și e o minune de fetiță. Încă nu ne-am lămurit de unde a luat ochii mari și frumoși, gurița conturată delicat, părul pe care-l suspectăm că este ba castaniu, ba negru, dar știm sigur că este a noastră și ne împlinește. Iubirea noastră căpătase cu patru ani în urmă chipul lui Matei. Acum, Maria vine să ne învețe și bucuria de a fi părinți de fetiță și sentimentele noastre se contopesc cu uimirea, cu recunoștința,  cu nerăbdarea de a descoperi lucruri noi și de a retrăi perioada aceasta superbă a întâlnirii cu îngerul care a ales să vină la noi.

După o sarcină pierdută, Matei venise să umple un gol și vindecase durerea aceea imensă pe care nimic altceva nu păruse să o aline. Nașterea lui a stat sub semnul emoțiilor noastre de părinți pentru prima oară, speriați că puiul atât de dorit ar putea păți ceva. Când medicul a insistat că bebelușul este mare  (s-a născut cu 3,800 kg) și că eu sunt prea în vârstă (aveam 33 de ani), am acceptat sfatul lui și am făcut o cezariană la rece, deși îmi dorisem să nasc natural și îmi fusese teribil de frică de  operație. Îi și spusesem medicului că mă știu mai sensibilă, alergică la diverse medicamente, dar nu am reușit să fiu suficient de convingătoare. Rezultatul a fost un bebe venit exact la termen, deși el ar mai fi stat în burtică, și niște complicații post-operatorii care m-au lăsat cu o spaimă teribilă, cu groaza că puteam muri și puiul meu ar fi crescut fără mamă.

Mi-a trebuit ceva timp să mă hotărăsc să risc, ziceam eu, și să mai fac un copil. Îmi dorisem mereu cel puțin doi copii. Perspectiva unei noi cezariene mi se părea un coșmar iar incertitudinea în care trăiam de la prima naștere nu mă ajuta deloc. La întrebarea mea legată de ce se întâmplase la cezariană, la ce reacționase organismul meu, primisem replici vagi de genul “ - Ați făcut reacție la anestezie.” sau “- S-a întâmplat ceva? Sunteți bine!” sau replici spontane ale altor medici care știau cazul și vorbeau de greșeli intra-operatorii. Oricum, nu prea multe idei care să mă încurajeze.

După aproape patru ani am hotărât să nu las timpul să lucreze în defavoarea noastră. Mai ales că nu știam cât puteam aștepta până va veni un alt prunc. Întâmplarea (sau altceva, mai important) a făcut ca după doar două-trei săptămâni de la momentul în care ne hotărâsem să încercăm să am deja confirmarea faptului că sunt însărcinată. Mi s-a părut un miracol. Pe Matei îl așteptasem trei-patru ani. Acum eram însărcinată și testul mi-a confirmat acest lucru la două zile de la data la care ar fi trebuit să se instaleze menstruația. Pe paisprezece februarie, de ziua îndrăgostiților, soțul meu primea cel mei original cadou: un test de sarcină cu două liniuțe roșii.

Perioada imediat următoare a fost agitată. Bagajul de emoții negative trebuia gestionat astfel încât pruncului să-i fie bine iar sarcina să decurgă normal. Teama că s-ar putea întâmpla ceva iremediabil, că cezariana ar putea avea iar consecințe negative nu mă lăsa să dorm. Treptat, mi-am impus să mă împac cu ceea ce a fost și să accept rezultatul final, un copil sănătos, frumos, care-mi bucura fiecare clipă. Apoi, am făcut pace cu mine, cu medicii mei și mi-am zis că voi accepta orice încercare îmi va fi dată și voi merge până la capăt. Discuții lungi cu duhovnicul meu, cu prieteni, cu femei care trăiseră experiențe similare m-au ajutat să înțeleg că aceasta este realitatea spitalelor românești, că durerea se împletește deseori cu bucuria aducerii pe lume a unui copil, mai mult decât ar fi nevoie, mult mai mult.

A urmat, apoi, o sarcină cu manifestări  mult mai blânde decât la prima, cu decizii care deveneau din ce în ce mai curajoase. Am renunțat la Utrogestan și mi-a fost mai puțin rău, am călătorit cât de mult am putut (cu No-spa după mine, ce-i drept) și m-am bucurat de fiecare clipă. Și undeva pe la săptămâna 28 am înțeles ceva esențial. Că nu mai vreau să nasc în spitalul de stat. Nimic din ce se petrecea pe acolo nu mă ajuta să nasc natural, așa cum îmi doream.

Medicul meu îmi spusese că nimeni nu mă poate obliga să fac cezariană dacă nu vreau. Teoretic, nu spusese nu nașterii naturale după cezariană, dar practic îmi spusese: “ – Data ei probabilă este 15 octombrie, dar eu cred că va fi o cezariană pe 10 octombrie.” Și, obsesiv, orice medic întrebam despre posibilitatea de a naște natural, îmi dădea același răspuns: este prea periculos, e risc mare de ruptură uterină, puteți muri, dumneavoastră sau copilul, e risc de histerectomie... O perspectivă mai veselă decât alta.

Clipa în care m-am hotărât să nasc în apă, natural, a fost și momentul de răscruce în care m-am liniștit și am început să mă pregătesc cu și mai multă hotărâre pentru ceea ce urma. Fusesem vreo lună plecată la munte, apoi la părinți. M-am întors în Constanța și am început să citesc și mai mult despre nașteri naturale după cezariană, nașteri naturale obișnuite, am făcut mișcare cât de multă, am discutat cu cei dragi, pentru că aveam nevoie de susținere, aveam nevoie să creadă și ei în visul meu, să mă susțină și să fie ei fermi dacă, mai apoi, aș fi putut ezita. Apoi am început un curs Lamaze. Liliana, cea care ne-a devenit prietenă dragă între timp, ne-a ajutat să obținem informații, să ne lămurim temerile, să gestionăm emoțiile. Alături de fetele din grup, discuțiile se prelungeau mult peste cele două ore de curs. Am simțit că aș fi făcut inutil efortul de a naște într-o clinică privată fără acel curs. La final, știam mult mai bine ce mă așteaptă, știam că de mine și de voia lui Dumnezeu depinde ca totul să decurgă normal, eram pregătită ca pentru cel mai frumos și mai dificil examen din viața mea și fremătam de nerăbdare să trăiesc momentele acelea prin care trece orice femeie, de milenii, înainte de a-și ține pruncul în brațe.

Ca și în facultate, am discutat cu cele care trăiseră momentele acestea înaintea mea. Hotărârea Crinei, cea care-și născuse puiul în intimitatea căminului, curajul Melei, care născuse NVDC un pui de 4 000 g, puterea mamei care adusese pe lume, natural, al patrulea  copil, după trei cezariene, toate au fost modele de reușită care mi-au dat și mie putere. Așa cum o forță extraordinară îmi dădea fetița mea. Simțeam că mă ajută, că sarcina aceasta, mai blândă, mă vindecă de ceea ce trăisem trecând printr-un avort spontan, urmat de un chiuretaj făcut pe viu, printr-o cezariană urmată de complicații. Copila mea era mereu activă, veselă, parcă, așezată cu căpușorul în jos, ca și cum ar fi știut că îmi doresc să o nasc normal. Eu mă simțeam excelent. Da, aveam 37 de ani, dar aveam energie cât să întorc munții în loc. Și știam că trebuie să reușesc, pentru că acasă mă aștepta și Matei și avea nevoie de toată atenția mea.

Mi-am dorit să o nasc în săptămâna 38 și în săptămâna 38 cea mică a dat semne că este pregătită. Am stat în pretravaliu trei zile, calmă, acasă, discutând cu Liliana, cu Mela, când ceva mi se părea necunoscut. Apoi m-am internat la sfatul doctoriței de la clinică. Aveam un uter cicatricial și lor le era teamă să mă lase acasă, era clar că se apropia momentul. Am făcut ascultare, deși bănuiam că mi-ar fi priit mai mult mediul intim de acasă. Travaliul a progresat mult mai lent în clinică, poate și din pricina deselor monitorizări ale fătului. Dar aveam toată răbdarea din lume și în minte imaginea fetiței mele, pe care urma să o țin în brațe atât de curând.

Pe 9 octombrie contracțiile au devenit mai serioase, atingeau acel maxim de 100 pe care ajunsesem să mi-l doresc, dar nu erau atât de constante cum ar fi trebuit. Glumeam cu asistentele care mă întrebau dacă facem cinste în cursul zilei și le spuneam că nouă ne place nota zece, cu nouă nu ne prea împăcăm. Știam că se apropie clipa cea mare, eram hotărâtă să nu o grăbesc pe cea mică și nerăbdătoare să văd ce mai urmează. Era, totuși, primul travaliu din viața mea și era unic, în felul lui.

În cameră am pus în practică tot ce știam de la curs, din cărți. Pe masă aveam lampa de aromoterapie, din boxele calculatorului se strecura în cameră cea mai relaxantă muzică pe care o găsisem (Gheorghe Iovu), mă plimbam, respiram profund, eram în stare să stau în orice poziție necesară pentru a gestiona cât mai bine durerea. Râdeam cu soțul meu și făceam planuri, derulam ultimele amănunte ale planului de naștere. El urma să fie mintea limpede în momentele în care eu eram concentrată strict pe travaliu.

Orele au trecut ca în vis. Am urcat pe la 2 dimineața în sala de nașteri, am stat pe minge (ce ușurare), ne-am făcut fotografii, am ascultat muzică, totul printre TNS-uri care-mi arătau că mica e bine, inima bate bine, totul era să respir corect, indiferent cât de puternice erau contracțiile. Pe la 3 dimineața aveam mai bine de 12 ore de travaliu serios și apărea primul moment mai neplăcut. Ne-am mutat în altă sală, travaliul meu progresa lent, iar echipa avea nevoie de cadă pentru că mai era o graviduță care năștea. Sala rece în care ne-am mutat m-a făcut să tremur de frig. Aveam dilatație abia 6 și durerea devenea insuportabilă. Am stat așa în frig vreo oră și jumătate. Mai târziu am aflat că se putea face repede cald. Atunci, însă, simțeam că trebuie să împing și că nici măcar celebra respirație “ hi-hi-hu” nu mă mai ajuta.

Am revenit în sala care avea și cadă și lucrurile s-au derulat de aici cu repeziciune. La un tușeu vaginal, doctorița îmi rupsese membranele (asta a remarcat soțul, eu nu înțelesesem exact ce face). Mi-au umplut apoi cada cu apă și m-am bucurat că mă pot liniști un pic, apoi mi-au spus cum să stau în cadă ca să pot împinge mai eficient și fără să pierd contracțiile. Știam că ar fi trebuit să mai aștept vreo două ore, dar, cu o epiziotomie și câteva împingeri eficiente, nu a trecut nici jumătate de oră și minunea mea ieșea și făcea primele ei mișcări în apă. Era 5 și 5 minute, 10 octombrie 2013. Apoi am prins-o și am așezat-o pe piept, vineție, cu cordonul pulsând, învârtit în jurul gâtului (se pare că el fusese motivul progresiei lente a travaliului). Tati le-a rugat să lăsăm cordonul să pulseze cât mai mult, apoi l-a tăiat și a fost pensat. Primul ei țipăt m-a făcut să uit de toate. Am alinat-o puțin, apoi  le-am lăsat pe doamnele mele să o ia și să o evalueze. Am ieșit din apă și, în timp ce așteptam expulzia placentei (mai bine de jumătate de oră, fără să o grăbim), o auzeam cum strigă viguros din sala alăturată (vreau să cred că se bucura de primul 10 din viața ei, cel de la scorul Apgar, nu că protesta că le-am lăsat să o ia). În timp ce era cusută epiziotomia, Maria mea a poposit la sân, l-a apucat hotărâtă și a rămas acolo până aproape să coborâm la salon. Am mai stat în sala de nașteri două ore, sub supraveghere, pentru a fi sigure că suntem bine (și noi, și uterul cicatricial care era vedeta). Maria a adormit la sân, sătulă de lăptic și liniștită.

Deși dormisem printre picături în ultimele zile, am fost euforică toată ziua, am vorbit la telefon, m-am plimbat cu mica în brațe, am ațipit doar vreo oră. Era prima zi din viața mea de mămică a lui Matei, dar și a Mariei, și eram fericită că îmi văzusem visul împlinit. Că reușisem să trec peste toate temerile și născusem natural, fără niciun fel de complicații.

Azi am împlinit trei săptămâni și ne descoperim clipă de clipă, fericite, liniștite, puternice. Între noi există o legătură care pare să fie de când lumea iar micuța mea are pe chip o pace care pare să ascundă o forță fantastică și o înțelepciune care mă copleșește. De aceea i-am spus și Sophia, “cea înțeleaptă”.

Jurnal din frânturi

Cum ții un jurnal când nu prea ai timp de scris? Nu-l ții, este cel mai simplu, sau scrii puțin, când și dacă apuci.

            Sunt momente când realizez că am uitat nenumărate trăiri, gânduri, experiențe, utile sau doar interesante, și-mi doresc să le fi notat când era Matei micuț. Incerc să fac acest lucru acum și mă amuz de una singură, pentru că sunt momente când scriu două rânduri, trebuie să întrerup, mai scriu două, o altă pauză, mai mare... și tot așa.

            Uneori trec zile întregi, săptămâni, fără să știu când s-au scurs. Copiii au mai crescut puțin, noi am mai îmbătrânit (sau ne-am maturizat, sună mai frumos). Sunt clipe frumoase de care mi-e dor, senzații de care îmi amintesc vag și știu că aveau în ele ceva irepetabil, un sâmbure al lor care le făcea prețioase, dar care a dispărut. Incerc să-mi amintesc și am senzația că privesc un film alb-negru, păstrat neglijent, pe care uzura îl face aproape de nedescifrat.

            Maria este micuță, atât de mică încât mă ajută să intuiesc, să-mi amintesc ce am simțit când s-a născut Matei, primul zâmbet, emoțiile din primele zile petrecute acasă cu el, perplexitatea cu care îl priveam și bucuria pe care o trăiam de câte ori ne uitam la el și ne spuneam că este al nostru, doar al nostru, că-i suntem părinți. Acum e la fel, dar mereu diferit. Simt nevoia să mă bucur de fiecare minut care trece, de fiecare zâmbet, de schimbările care apar pe chipurile copiilor de la o zi la alta. Și să nu uit, mereu să nu uit. Poate de aceea îmi plac atât de mult fotografiile. Privindu-le, mă întorc în timp, retrăiesc momentul imortalizat, îmi aduc aminte ce gândeam atunci, ce lumină ne învăluia.

            Mi se par cumva ridicole albumele acelea speciale pentru bebeluși: prima băiță, primul zâmbet, prima jucărie... Și, totuși, când a zâmbit Maria prima dată? A doua zi, a treia, mai târziu? Știu, nu era un zâmbet conștient, dar era un zâmbet în toată puterea cuvântului, cu tot cu gropițele din obrăjori. Deja am uitat... Prea repede. Ce gândeam în prima zi  in care am avut-o lângă mine? În mare, știu: eram fericită că o am acolo, că o văd, că e mică și perfectă, doar a mea. Eram uimită cât de diferită de mine era, deși, vag, îmi semăna. Eu brunetă, ea cu ochi verzi-cenușii, cu gene blonde, albă, finuță. Degețelele dolofane de acum estompează imaginea degetelor mici-mici și subțirele pe care le avea acum șase săptămâni. Nu le mai pot vedea cu ochii minții, deși eram sigură că nu voi uita cât de delicate erau.

            Cât timp o țin în brațe o analizez. Alte și alte imagini i se succed pe chip. Sunt precum avarul care își soarbe din ochi comoara, se bucură de culoarea aurului, de sunetul pe care îl fac banii când se lovesc unii de alții, de faptul că sunt mulți acolo, toți ai lui.

            Se apropie ziua în care voi lua decizia: cât mai stau acasă? Până se termină concediul postnatal, până la un an, până la doi? Au existat momente de entuziasm când mi-am dorit să mă întorc la școală cât mai repede, să mă joc de-a super-mama, care le face pe toate: carieră, casă, copii. Nu m-am uitat în oglindă, dar aș fi putut să o fac și să-mi spun: - Pe cine păcălesc eu? Fiecare clipă petrecută departe de cei dragi este, din multe puncte de vedere, o clipă pierdută. Da, trebuie să muncești ca să-ți câștigi pâinea, dar nu trebuie să rupi din tine.

            Mă suspectez de egoism sau de îmbătrânire prematură, dar mi se pare că viață este scurtă și că merită să-i smulgi cât mai multă bucurie, reală, cât mai multe clipe fericite. Și nu cred că statutul acesta de om util societății, productiv, este atât de folositor copiilor mei. Sau mie. Poate că sunt eu însămi un copil  pe care încerc mereu să-l satur de dragoste, de atenție, să-l ocroesc, ocrotindu-i pe ceilalți.

Îmbrățișări

Liniște. O clipă mi-am ținut respirația pentru că e atât de bine încât mi-e teamă să nu se destrame prea repede această clipă. Matei se joacă liniștit în camera lui. Și-a făcut o plajă din folii de burete și construiește din piese Lego personaje din filmele de desene animate. Visează o petrecere pe plajă la care să-i invite pe cei dragi: Cristina și Victor, Victoraș și “familia lui’, Codruț.

Pentru mine e semn clar că-și dorește prieteni în jur, duce dorul tovarășilor de joacă pe care nu i-a prea văzut de câteva zile, de când este răcit.

            Mica a adormit în pătuțul ei, după ce ne-am drăgănit îndelung, ne-am privit în ochi, ne-am vorbit. Din când în când, în brațele mele, zâmbește larg. Îmi aduc aminte că mama spunea că atunci când zâmbesc, bebelușii sunt atinși de aripa unui înger. Mie mi se pare că  se deschide, cumva, o fereastră către viitor. Când zâmbește, Maria are o altă înfățișare. Brusc, pare că a mai crescut și că știe ea ceva cu totul special, un secret care o face să râdă fericită.

            De câteva zile s-a tot frământat, a tot plâns. Probabil ceva o făcea  să nu se simtă bine. N-aș spune prea ușor colici. Am în minte un ceai pentru rinichi pe care-l beau eu și care s-ar putea să nu-i fi priit ei. Am ținut-o în brațe, așezată relaxat în fotoliu, încercând să mai citesc câte ceva, să-mi treacă timpul cu cât mai mult folos. Agățată cu mânuțele de mine, cu degețelele ei deja dolofane, mica prințesă se relaxează și stă cuminte, lăsându-mă să cred că doarme. O clipă mă gândesc la cât de bine-i face că stă în brațele mele. Apoi realizez cât de bine-mi este mie în brațele ei micuțe. Și-mi amintesc, aproape rușinată, de orgoliul nostru de oameni mari, cărora ni se pare că le facem celor mici o mare favoare că-i îngrijim, că-i iubim, că le acordăm timp prețios. Când, iată, de fapt, ne îngrijim, ne iubim, ne dăruim nouă timp de calitate, care n-ar putea exista fără binecuvântatul pretext că “avem grijă de cei mici”.

Copiii mei

  Copilul meu știe că la școală eu îi am pe "copiii mei". Și nu e gelos pe ei, poate și pentru că se joacă atât de bine cu tati sau la grădi cât mama merge la ceilalți copii. Încerc să-i amestec uneori, pe cel de acasă cu cei mulți și plini de energie de la școală, ca să fiu dreaptă și față de micul de acasă, care ar avea de pierdut altfel.

  Ce iese? Micul de acasă îi știe deja pe mai puțin micii de la școală, merge în excursii sau pe plajă, vine să o ia pe mami de la ore și învață mereu câte ceva nou. 

 Azi avem serbare la grădiniță și iar trebuie să împac orele cu privirea dulce a lui Matei, pe care nu l-aș vrea singur la primul eveniment de acest gen din viața lui. Să vedem ce iese. Încerc să atașez și câteva fotografii cu puștii mei mari și mici.

   Mai sunt câteva zile și vine vacanța. Una dintre cele mai dorite, așteptate, meritate. După un an școlar luuung, dificil, plin de evenimente, adaptări la creșă, grădiniță, școală și toate celelalte. Pur și simplu dens, frumos, obositor, uneori emoționant, sau doar enervant. Anul de dinainte de prima vacanță a lui Matei.

De vară

  A trecut mult timp de când nu mi-am mai făcut timp să scriu aici. Fiecare zi aduce noi idei, noi întâmplări care se cer notate, pentru că vin altele, avalanșă, și puiul mamii crește și se pierd trăiri, senzații, gânduri care se nasc pentru o secundă, dispar mai apoi. Azi dimineață mi-a zis încetișor că vrea să mai scot lapte din țâțică. Mi-am înghițit uimirea și i-am spus că și mami vrea, dacă va fi să mai aibă un alt bebeluș. 

-Dac-o să dea Dumnezeu, a spus el senin.

 -Dac-o să dea Dumnezeu, am replicat și eu. Mami ar vrea ca și tu să ai un frățior sau o surioară, așa cum Elena îl are pe Victoraș(verii lui).

 -Elena este și surioara mea, a reluat Matei.

 -Da, mami, este și surioara ta, dar mami ar vrea să ai o surioară sau un frățior care să stea mereu cu tine, nu doar în vacanțe.

 -Dar eu mă duc la mamaia repede, vine repede vacanța.

   Cam așa se desfășoară discuțiile noastre la doi ani și aproape 10 luni. Încă n-a uitat lăpticul mamii, deși bea bucuros laptele obișnuit. Fiecare zi aduce noi perle, explicații, povești, năzdrăvănii. Din ce în ce mai independent, din ce în ce mai isteț. Doamnele mi-l laudă la grădiniță, uimite de câte face la nici trei ani. Mie mi se pare mai mult decât firesc ce se întâmplă și cred că timpul investit face totul. Timpul, răbdarea, iubirea. E ca un barometru al stării noastre de spirit, spune totul despre ce se întâmplă cu noi acasă, cu el la grădiniță, despre câtă agitație e în jur. Și e mereu superb. Și mă gândesc mereu cât de responsabili trebuie să fim ca să nu stricăm ceea ce este în el. Mi se pare foarte greu să păstrăm acel echilibru perfect între timpul petrecut la slujbă, timpul necesar micilor și diverselor treburi de prin casă, timpul pe care i-l datorăm lui.

  În brațe, pe scări, azi dimineață îi răspundea unei vecine care îl întreba unde se duce: 

- La muncă. A reținut că mami și tati merg la muncă și că munca lui este să meargă la gradiniță. Ceva mai odihnit, m-a lăsat să plec fără nici un scâncet, s-a dus singur la jucării și, la 8 fără ceva, se juca liniștit cu un coleg care ajunsese înainte lui în clasă.

 Îi iubește pe cei din grupă, fie că sunt mereu drăguți, ocrotitori ca gemenii mei, cum le zice, Miky și Felicia, fie că-i mai aruncă câte-o jucărie în cap. Îi iubește și pe cei din fața blocului : - Vreau la copiii mei, la joacă, îmi spune. Și, de când s-a făcut frumos, lasă dragele lui desene pentru bicicletă. Ceea ce-mi convine de minune.

De primăvară

 Între ieri și azi, a venit primăvara. Și nici n-am băgat de seamă, pentru că, așa cum se întămplă deseori, e mai ușor să visezi decât să trăiești visele. În cartierul meu semnele sunt încă sărace, dar lumina e alta și ziua parcă e mai lungă și mult mai plină de întâmplări.

  E tot mai multă lumină și-n mine, dar o ascund, o înghesui acolo undeva, pentru că încă nu am terminat cu obligațiile mele de om mare și mi-e teamă să nu-mi treacă timpul fără să bag de seamă. 

  Paginile mele de jurnal au rămas în urmă, așa că n-au mai consemnat cum lumea de cuvinte s-a mărit, cum propozițiile lui Matei au căpătat, brusc, verbe la moduri variate. Aud, deodată, un : - Mami, de-te mâna! sau - Mami, de-te parte!

Cuvintele vin și se înșiră în vocabularul lui Matei precum rândunelele pe sârmă. Fiecare zi înseamnă noi achiziții.
Seara, vocea lui mică îmi cere: - Mami, de-te Apâdân! sau - Mami, de-te buburuza!, adică povestea lui Apolodor sau a buburuzei, ultima un serial pe care îl inventăm împreună, pe baza noțiunilor acumulate în curtea bunicilor: leagăn, corcoduș, cuibul rândunelelor, Tumpi, cățelul, fluturi, flori, iarbă, soare și tot ce ne mai trece prin cap, până adormim. Nici prea multe, ca să nu se prelungească povestea la nesfârșit și ca să fim capabili să o mai luăm pe aceeași cărare și a doua zi, că Mateiu ține minte ce-i povestesc și-mi cere să-i mai zic încă o dată. - Mami, de-te chemina Suzi!, adică să mai zic încă o dată despre magica întâlnire dintre Apolodor și cămila Suzi, din deșert, și despre drumul lor spre oază. E, avem procupări intelectuale, nu așa!
După fiecare propoziție pe care o spune ni se luminează chipurile, bucuroși că a trecut peste încă un obstacol, motivați să-l ajutăm iar și iar.
Vine vara ca mâine, timpul fuge deja prea repede! Vine vacanța!

Am crescut

 A trecut timpul și nu am mai reușit să scriu pe aici, dar am trăit din plin, cât pentru două persoane. Nu am mai scris de mult timp ce perle mai scoate feciorul mamei cel minunat, așa că azi îmi iau liber să scriu.
  E plecat iar la bunici, deci sunt mai liberă și mai...amețită de dor. Mi-e dor de el în fiecare clipă, de el și de bucuria de a ne alinta, de a ne strânge în brațe, de a râde din tot sufletul.
 E drept că nu-mi lipsește oboseala extremă, rezultatul combinației îndatoriri de la muncă - casă - copil de care nu te saturi și alături de care faci toate năzbâtiile. Acum îi muncește pe bunici, dar îi și bucură așa cum nu știau că știu să se bucure. Cred că i-a învățat și pe ei să râdă cu poftă, îi uimește cu replici istețe zi de zi. Mai alaltăieri le propunea să-i ia cu autobuzul și să-i ducă la mami și la tati, la Constanța. Azi fugea în picioarele goale prin curte, fericit că îi e cald și că i-a scăpat bunicii din mâini. Cum face ochi, dimineața, cere să fie lăsat în curte, la leagăn, să se dea uța, să alerge prin grădină, să se joace cu Țumpi, să meargă cu tricicleta.
  L-am trimis în vacanță cu arsenalul de mașinuțe, leagăne (două, să aibă și Ana leagănul ei), mingi, cărți, să treacă timpul mai ușor și să-i meargă mintea feciorului, să nu uite ce a învățat cu mami și cu tati. Bineînțeles că ne ard tălpile și pe vineri ne ducem și noi acasă, la iarbă verde și joacă, multă joacă.
  Dacă ar fi să definesc ultimele luni aș folosi două cuvinte: BUCURIE ȘI UIMIRE. Bucurie, pentru că îi merge bine, crește frumos, și uimire pentru că nu mi-am imaginat că există ceva pe lumea aceasta care să mă facă atât de fericită cât sunt când mă joc cu Matei. Știu sigur că și Laur simte la fel, deci aici se potrivește perfect zicala iubirea naște iubire. Cât despre progresele lui, nu cunosc ritmul altor copii, dar cred că avem de ce să fim mândri, și mai ales, responsabili de ce facem mai departe cu el.
  Ieri se urcase în brațele lui Stefan: - Iubește, nenea!. Probabil îi era dor de îmbrățișările noastre, de felul în care îl lipeam de noi și îi spuneam - Mami îl iubește pe Matei! Mă bucură faptul că a învățat să iubească, că îi place să aibă familia extinsă lângă el, că ia de la fiecare câte ceva, de regulă bun. La un an, nouă luni și trei săptămâni, vorbește aproape orice, propoziții, fraze. A început să se încalțe singur, din graba de a ajunge afară. Azi voiam să-i trimit o sticluță cu un dop care să-l ajute să nu se ude iar bunica îmi zicea că bea apă cu paharul fără nici o problemă. Pași mici, dar cât de importanți. Pe tricicletă zburdă din prima zi. Când mergem la Isaccea trecem și la trotinetă, cu ajutor, desigur.
  Mai avevm timp de noi? Prea puțin, dar e atât de palpitant să vezi ce iese din puiul de om, că nu ne putem resemna să-l lăsăm de izbeliște, încercăm să-i stăm alături, fără a-l sufoca.

PS. Am fost mândră de el când i-a spus bunicii, la o mustrare a ei: - Iartă-mă, mamaie!, nu pentru că el știa, la nici doi ani, să ceară scuze când a greșit, ci pentru că a învățat niște adulți că un copil poate să-și ceară iertare, că nu este nevoie să-l educi prin corecții fizice. Cred că ai mei trăiesc o stare de perplexitate, dar nu știu dacă s-au convins că iubirea, combinată cu reguli pe care să le respectăm cu toții, dă rezultate superbe.