Iulie - soare, vânt, soare

 Poate lăsam să treacă luna fără să fac o sinteză dacă nu era Irina și blogul ei luminos.

Am rămas fără aparat foto și se vede. Cele mai multe fotografii prinse în mozaic sunt făcute de prietenele mele, la o ieșire în parc. Unele sunt ale mele, ultimele făcute ce vechiul aparat. Toate au un singur subiect: copiii. Pentru că luna iulie a fost a lor.
    Matei a împlinit 5 ani și s-a bucurat de prieteni lui, de daruri, de tortul nostru făcut cu atâta dragoste. Petrecerea lui a fost una cu dragoni: pui de dragoni care ies din ou, dragoni care aruncă proiectile, dragoni care-și iau zborul, salvează eroi aflați la ananghie, cărți despre diferite tipuri de dragoni, cărți pur și simplu. Și atât de multe feluri în care un copil poate fi fericit.
  - Matei, vrei să-ți fac ziua sau să-ți cumpăr jucării și hăinuțe, cărți...?
  - Vreau să fie ziua mea.
  Să fie :) .
  Maria a început să umble peste tot. În casă, inspectează fiecare colț, la plajă merge prin nisip și-l gustă curioasă. În parc, ronțăie frunze, ghindă, tresare când o gâdilă iarba. Râde cu gurița până la urechi, e veselă și vorbăreață. Râde mai ales la Matei, iar el e fericit într-un fel unic când ea are ochi și zâmbete doar pentru el. El a devenit Tei-Tei, ea Uca - Ma-i-uca. Vocea mică și subțire surprinde, râsul ușor răgușit pare al altcuiva.
  Nu suntem în vacanță, dar trăim vara ca și când am fi.

Diversificarea la patru luni, varianta românească

   Acum cinci ani aveam un copil pe care trebuia să-l alăptez și mi se părea că nu se satură. Nu se sătura de lapte, tânjea după mine, după afecțiune? Avea alte nevoi și eu eram prea focalizată pe ale mele ca să-mi mai pot da seama de ce simte el? Poate chiar nu se sătura, pentru că, din primele ore, se intervenise cu lapte praf și puiul meu trăgea din seringile cu laptele artificial sub privirile admirative ale asistentelor: 

- Ce mâncăcios, nu se satură cu o seringă, abia-i ajung două!

  Debutul nostru în alăptare, plin de peripeții, ne-a costat câteva luni de agitație, plâns, țipete ale lui bebe, sfaturi binevoitoare ale tuturor, umilință a mamei (era primul copil, sigur ceilalți le știau mai bine pe toate, mai văzuseră/ crescuseră bebeluși). Am schimbat vreo trei tipuri de lapte praf, biberoane, pompe de muls. Privind în urmă, au existat câteva detalii care ne-au făcut să ieșim la suprafață și să câștigăm o perioadă frumoasă pentru toată familia.

1. Exemplul celor apropiați. Mama, bunicile, vecinele, prietenele - alăptaseră, știam că se poate.

2. Crescusem la țară, văzusem nenumărate mămici din specii diverse care-și alăptau puii, cu acea pace care le respira din toată ființa și cu o determinare pe care nu ți-o poate da decât lipsa de alternativă. Laptele chiar însemna viață pentru ele. 

3. Dorința de a avea un copil puternic, sănătos, inteligent. Citisem cât de util este laptele și voiam ce-i mai bun pentru puiul atât de mult așteptat. Am păstrat din tot conglomeratul de informații câteva idei ancoră și nu m-am lăsat zdruncinată de argumente pseudo-științifice (Nu e laptele gras. Nu-i ajunge. E mare bebe, are nevoie de completare. Plânge de foame. etc).

4. Sprijinul necondiționat, total, al soțului. Bucuria lui când ne vedea împreună, mulțumirea că ne e bine. Timpul pe care ni-l oferea, preluând o parte din micile îndatoriri gospodărești. 

5. Copilul. El mi-a spus cel mai clar ce-i place, refuzând două mărci de lapte bine cotate, strâmbându-se artistic la biberoane și lipindu-se cu încredere de sân.

6. Încrederea și atenția la detalii. Încrederea în ceea ce-mi spunea copilul, în capacitatea mea de a descifra mesajele lui. Micile semne care spuneau clar că e bine, că suntem pe drumul cel bun.

   Toate cele de mai sus și multe altele mi le-am adus aminte la o întâlnire cu alte mămici. Am simțit că alăptarea e o experiență frumoasă, am văzut că și alte mămici simt la fel. Mi s-a părut frumos felul în care o mămică poate susține o altă mămică. Felul în care se pot încuraja și pot schimba o realitate care-și are bazele într-o slăbiciune a sistemului medical: mama se luptă, uneori, cu morile de vânt, fără sprijin adecvat din partea cadrelor medicale.  

  M-am regăsit în ezitările mămicilor la început de drum. Mi-am văzut copilul pus la sân, cu acceptul meu, de o prietenă. Sugea însetat, cum nu reușea să o facă la mine. Simțeam că e neobișnuit, îmi doream să fiu eu sursa acelui lapte alinător. L-am văzut puternic, mi-am zis că va reuși să-și formeze și el canalele la fel de bine. Am revenit la acea imagine deseori, luând din ea puterea de a merge mai departe.

   Azi i-am oferit lapte unui copil care se luptă să găsească drumul. Biberonul și un SNS par să-l fi confuzat, după ce un pediatru a prescris lapte praf pentru că luase prea puțin în greutate (400 g într-o lună). Mi-am amintit de ceea ce spunea Jack Newman despre cântar, despre cât de mult poate înșela și încurca. M-am uitat, apoi, la puiul care simțea, probabil, că nu sunt mama lui și mi-am dorit să simtă bucuria pe care o simte Maria când suge. L-am simțit agitat și am încercat să nu mă las cuprinsă de panică, să cred în căldura pe care o aduce laptele. Și l-am văzut cum se liniștește, cum găsește un ritm, cum trece de la mișcări largi ale maxilarului la mișcări cursive, unduite. M-am amuzat că avea gurița plină de lapte și-mi căuta privirea și râdea, exact cum fac și ai mei. O clipă, mi-a fost dor de pui și mai mic, o clipă am știut că aș putea iubi orice copil. Nu cred că, în final, era chiar sătul. Dar a arătat că poate. Și că-i atât de receptiv. Și că-i place să-i cânți și se liniștește ascultând.  

   M-a uimit, mai apoi, să aflu că mămica solicitase sfatul celebrului pediatru canadian și că Jack Newman recomandase începerea mai timpurie a diversificării pentru a evita suplimentul de lapte praf (la patru luni). Mă gândesc, totuși, că un supliment din lapte matern e mai potrivit decât orice alt aliment și-i va da timp să mai crească și să-și regleze singur cantitatea de lapte. Mi se pare o variantă de diversificare mai firească, chiar dacă e de-o seamă cu timpul.
  

Cinci ani și atât de multe trăiri

  Prima noastră aniversare oficială în Constanța. Ar mai fi fost una, cea din ziua în care băiatul meu s-a născut, dar pe aceea am ratat-o. Adică ne-am bucurat, da, se născuse bebe, dar eu eram în salonul de la reanimare, cu ceva săculeți de nisip pe burtă, iar bb era singur în salonul nou-născuților. Situația tipică pentru o cezariană făcută într-un spital de stat. Oră magică, contact piele-pe piele? Doctorul meu mi-a făcut o favoare și mi l-a arătat pe bebe. Îl ținea suspendat, așa că am apucat să văd că e brunet, cu o claie de păr negru, ciufulit (am dedus că seamănă cu mine). Restul senzațiilor sunt un amestec de mă bucur că am un copil sănătos cu eu mă simt ciudat, mi-e frig și tremur, nu-mi place tricoul acesta plin de sânge, ați putea fi un pic mai atenți cu mine și multe altele asemenea, puține frumoase și deloc bune, în esență.

    Dincolo de ezitări, spaime, tristeți și suspine, Matei m-a învățat că nu știam mai nimic despre mine și despre lume până să-l cunosc pe el. Ceea ce știam, nu știam prea bine. Aveam mintea și sufletul pline de preconcepții, de idei livrate de-a gata, pe care, uneori, chiar nu le puteam metaboliza dar mă străduiam să o fac dintr-o cumințenie prost înțeleasă. Copilul acesta, mic și neajutorat, ne-a ajutat să descoperim infinite nuanțe ale iubirii, ale bucuriei. Ne uitam la el ca la o minune. Este minunea noastră apărută într-un moment în care aproape nu mai speram să avem un pui al nostru, crescut din noi. Am învățat că deznădejdea e inutilă deseori, că bucuriile vin când te aștepți mai puțin, că a  trece la un alt nivel al existenței fizice și spirituale poate fi dureros, dar atât de frumos și de intens.

     Fiecare clipă petrecută cu el m-a vindecat de amintiri în nuanțe gri, m-a obligat să mă mișc, să mă descopăr, să fiu mai eu. Am învățat să mă revolt, să mă intereseze în primul rând ce simt eu și apoi ce mi se spune pe ton atotcunoscător. De ce mi-a fost util? Pentru că în fiecare zi am de făcut alegeri, trăiesc cu alegerile mele și trebuie să le găsesc pe cele mai potrivite pentru familia mea.

     Uitasem să mă joc și a trebuit să-mi aduc aminte pentru copilul meu. Uitasem să vorbesc și să-mi ascult gândurile și am făcut-o pentru perechea de ochi negri care mă urmărea în fiecare colț al camerei. Renunțasem să cânt și am reînvățat de dragul celui mai dulce chip de pe pământ.
      Fiecare clipă petrecută cu Matei a fost o bucurie de o intensitate pe care nu o intuisem niciodată.
      Într-una din zile am remarcat și un fapt inedit: pierdusem, pentru totdeauna, liniștea. Știam că eram mamă și că, oriunde va merge, eu îl voi însoți cu gândul și-i voi purta de grijă. M-am speriat, în prima clipă. Mi s-a părut greu să nu mai poți respira până la capăt niciodată, să nu mai poți fi indiferent nicicând. Sau să lași o parte din grijă lui Dumnezeu, să recunoști că tu, omul, poți doar până aici. Și, mai departe, doar Cel de Sus poate ocroti, veghea. Tu ești om și eziți, obosești, te îmbolnăvești. Chiar ești om.
      Am descoperit, apoi, de ce mama nu se prea îmbolnăvea: nu avea timp. Și iubea. Mult, pe noi, copiii. Am remarcat, într-o zi, că nimeni nu mă învățase cum să mă port cu un copil și totuși știam și o făceam cu blândețe, cu răbdare. Și am știut că sunt alte trăiri pe care puiul meu le-a chemat la suprafață și cred și acum că le învățasem cândva, în prima copilărie, în brațele mamei și lângă sânul ei cald. Și i-am fost recunoscătoare și am iubit-o și mai mult pe ea, cea care fusese cândva o mamă tânără, poate la fel de speriată ca mine, poate cu mult mai curajoasă.
    Cinci ani - au trecut ca un vis. Mă uit la el și mi se pare că e prea repede mare, mi-e dor de zulufii lui castanii și de primele râsete de cristal.
   

Privire în oglindă

  Tata obișnuia să se privească lung în oglindă când se pieptăna. Sau se oprea în fața oglinzii și-și aranja părul, iar și iar. Mă uitam de undeva din spatele lui și-i surprindeam reacțiile. Părea că vede ceva ce noi, ceilalți, nu vedeam, părea că acolo, în oglindă, caută o confirmare, poate ceva pierdut sau doar un răspuns la o întrebare. Gesturile mi se păreau stranii, cumva prea  teatrale. Azi, mă surprind făcând la fel. Mă uit și mă minunez că eu sunt, că arăt așa, nu prea mă simt așa bătrână, m-aș amuza dacă n-ar fi așa multe ridurile, petele. Mda, eu mă simt, totuși, frumoasă.
  Dar nu despre mine era vorba, ci despre oamenii pe care-i reconstruim din gesturi. Pe tata nu l-am înțeles cu adevărat niciodată. Am intuit, m-am întrebat, m-am revoltat. Dar n-am înțeles. Punea între el și lume atât de multe obstacole încât, bănuiesc, chiar el uitase drumul înapoi. Încercam să-l descifrez din gesturi, din vorbe, zâmbete fugare, doar ale lui, cu ironie și un pic de sarcasm. Îmi plăceau acele zâmbete, rare, care-i schimbau tot chipul, îl făceau mai pământean, mai ... tata.
   Acum câteva zile, privind un film, am realizat că mi-e dor de el. Și că mă hrăneam, ca un om flămând, cu gesturi care-i semănau, cu detalii de portret. O frunte înaltă, degete lungi, cu pielea aspră, pătată de vârstă, ușor încrețită. Ochii mari, privirea aceea  îndrăzneață sau cea ocolită, dornică de pace. Silueta, părul cu bucle negre. Detalii, pe care le caut, care mă ajută să trec mai ușor peste absența lui.
   Uneori, îl văd în ochii mari ai lui Matei, în încăpățânarea lui, în energia inepuizabilă. Crește și-mi amintește și mai mult de tata. S-a instalat în mine o răbdare de dincolo de fire. Mi-e  dor și nu mai este. Au trecut 9 luni. Cred că acum e bine, cred că a trecut dincolo, că a reușit să vadă.

Cel mai bun aliment

    Sunt momente când îmi este clar că sunt mereu lucruri noi pe care trebuie să le învăț, că niciodată nu poți spune că le știi pe toate sau că ai obosit și te oprești. Sunt momente când pot doar să mă bucur că am șansa să asist la modul în care cei mici se fac mari, la cât de multe descoperă în fiecare clipă, la cum și cât gândesc.

    Pentru că diversificăm alimentația Mariei de vreo două luni, îmi vin în minte imagini a ce și cum îi dădeam lui Matei de mâncare, la începutul diversificării. Era la modă sucul de fructe, de legume (morcov), făceam clasicele piureuri și supe. Urmam, cât de atent puteam, sfatul medicului.

   La masă, evitam să-i dau jucării (tot auzeam alte mămici că-i păcăleau pe copii să mănânce cu jucării sau cu desenele animate și mi se părea că nu e foarte înțelept nici așa, nici așa). Preferam să-i cânt, să-i recit sau să-i spun povești. Credeam că n-are ce să-i strice. A vorbit repede, corect, povestește și recită ușor. Cred că i se trage și de la felul în care mânca. Dar tot de acolo vine, probabil, și faptul că ar vorbi fără pauză și când mănâncă. Sau este doar curiozitatea vârstei.

   Azi, întrebare care m-a blocat câteva secunde:

   - Mami, care-i cel mai bun aliment din lume?

    Eu, în gând: 

  - Habar n-am, acum trebuie să-ți explic că nu se pot face statistici clare sau s-or fi făcut dar nu le știu eu (eventual ne documentăm împreună). Apoi m-a luminat un gând și i-am spus, fără să mi se pară că-i răspund superficial:

   - Laptele matern, Matei. Cred că, atât cât un copil mănâncă lapte, acesta este cel mai complet aliment. Altul mai bun nu știu.
   A zâmbit și el fericit că i-am răspuns, se vedea că i se pare logic ce-i zic și a continuat:

- După ce mâncăm, te rog să-mi dai și mie o ceșcuță de lapte. Ai zis că-i cel mai bun.
 Nu, nu i-am dat,că a uitat și el, am uitat și eu, dar mi-a rămas în minte dorința lui.

După discuție, mă gândeam că lui nu prea i-am dat șansa să se autodiversifice. Dar nici nu am dus-o cu supa și legumele pasate la nesfârșit, eram avertizată că ar putea fi greu să-l dezvăț dacă nu-i dau progresiv un piure mai grosier (făcut cu furculița). A mâncat mereu orice, cu drag. Masa era o bucurie, încă mai este, deși nu s-ar zice la cât este de slab.

 Ce face Maria? Cere hotărâtă legume și fructe, mănâncă bucățele de morcov, de cartof, dovlecel. Timp în care eu stau cu sufletul la gură, o observ, să fiu sigură că se descurcă. Îmi ia rapid lingurița. Acum mi se pare mai logic ca masă să însemne mai ales joc cu alimentele, cunoaștere a lor și apoi orice altceva. Parcă nu-mi mai vine să cânt atât și să sporovăiesc, mi-i că o învăț prost. Și, totuși, fiecare experiență culinară e o aventură. Iar după masă, micuța mea arătă cam așa:

Amintiri a ceea ce au fost morcovi, dovlecei și brocoli

 P.S.1 Mă aștept să se hrănească destul de repede singură (limitele sunt ale mele, nu ale ei). Are o poftă de mâncare excelentă. Uneori refuză mâncăruri prea fade (sau face niște grimase de tot hazul). I-am introdus condimente (mărar, leuștean), scap, câteodată, și câte un praf de sare. Mă gândesc la medicul Jack Newman care spunea că, atât timp cât părinții mănâncă echilibrat, sănătos, nu e o problemă dacă un copil mănâncă și hrană în care s-a pus sare. Avem nevoie de sare. Cu ideea aceasta nu sunt foarte împăcată (nu mi-e foarte clar care e limita între ceea ce e util și ceea ce e prea mult), prefer să nu insist cu sarea, cei mici o găsesc în alimente oricum, nu e nevoie să o mai adaug și eu prea des.
  Mănâncă, de regulă, cu poftă. Poate și pentru că a mâncat lapte cât i-a trebuit, deci are un apetit normal pentru vârsta ei.

 P.S. 2  Pentru cine nu știe despre ce vorbesc, același medic Jack Newman spunea că, atunci când copiii refuză alimentele noi, la diversificare, ar trebui să ne întoarcem la alăptare, să verificăm cât de bine se atașează, dacă mănâncă suficient. Dacă un copil mănâncă insuficient lapte, intră într-o stare similară cu a celor care fac greva foamei, nu mai simte foamea și va refuza alimentele noi.

Locuința mea de vară e la țară

    Citeam pe blogul Irinei, mai zilele trecute, despre lucrurile mici care ne fac fericiți. Am adunat aici câteva dintre întâmplările care ne bucură pe noi. 

Nu cred că a existat vreo vară în viața mea pe care să nu o petrec la curte, acasă, la părinți și, printre picături, la munte, la mare, cât mai mult la aer, în spațiu deschis. Sunt astfel construită încât pereții mi se par prea aproape, aș fi în stare să și dorm afară.

   Prin urmare, la început de vacanță răscolesc casa, jumătate o pun în mașină, cealaltă o las într-o ordine specifică absențelor noastre (adică fără flori, pești, copii), ne străduim să ne înghesuim și noi în mașină, pe lângă bagaje și plecăm la... țară. Acasă. Că mie tot acolo mi se pare încă acasă. E un fel de curte a apartamentului din Constanța, dar cu vedere la Dunăre, nu la mare.

 
Cam așa:

Dunărea (și vecinii din Ucraina )

Sau așa:

Cerul, liber

Apus

 Ei, și acolo începe aventura. Copiii stau în casă doar noaptea și, uneori, la prânz, dacă arde soarele prea tare. Dar și atunci e greu să-i rupi de la activitățile lor, să-i scoți din țărână sau nisip, să le scoți pisica sau puii din mâini, să-i faci demni de a intra în așternut. Protejați de frunzișul copacilor, aleargă cât n-o fac la bloc în jumătate de an. A, cad, desigur, se zgârâie, plâng, se ridică, își suspină amarul, o iau de la capăt, cântă, sar, se întrec în a se urca pe garduri, în leagăn, pe balansoar, fac ravagii prin grădină, dacă nu bagi de seamă, se ceartă cu cocoșul, fugăresc iezii, cățelul, oricum, nu stau o clipă. Când îi aduni, totuși, în pat, cad frânți. Și dorm..., de ți-e mai mare dragul. Până dimineață, când o iau de la capăt. 

    Dincolo de efortul de a ne transforma în nomazi, rămân niște lucruri care mie mi-s tare dragi.

1. Copiii mei se adaptează rapid la situații noi, la oameni noi. Cum a făcut Matei, care, pentru câteva săptămâni, a mers la grădiniță cot la cot cu verișoara lui, a învățat cântece noi, pe care le cânta în cor cu Ana (el e nițel anti-talent, dar cânta cu entuziasm că nu i-a zis nimeni, încă), și-a făcut prieteni noi, a trăit experiențe pe care n-ar fi avut unde să le trăiască în oraș. 

Pui de guguștiuc în corcodușul bunicii

2. Copiii cunosc un alt mod de trai, apreciază mult mai mult ceea ce au, ce-i definește, conștientizează altfel cine și cum sunt. Maria, la cele 8 luni ale ai, a chiuit două zile când s-a văzut acasă. Nu știu ce și cum simt ei, dar exact așa ni se întâmpla și cu Matei când era mic. Știa că e acasă, scotea sunete vesele. Acum zice clar că-i e dor de Radu și Bogdan, prietenii lui, de grădiniță, de doamna lui, chiar dacă îi e dragă și cea de la bunici, de jocurile lui, de camera lui. După o vreme, îi e dor de veri și o luăm iar spre casa bunicilor :) .

3. Copiii își cunosc familia extinsă. Unchi, mătuși, veri, bunici și străbunici (dacă au norocul), veri de gradul I, II, III, de mai aproape sau de departe, pentru că, în concedii, vacanțe, ne tot intersectăm acasă. Am momente când realizez că aș putea face vara, în Constanța, lucruri extraordinare, le și facem, dar într-un timp mai scurt. Restul timpului, nu mă pot sătura de ei, de cei dragi de acasă. Și mă bucur că și ei, copiii, înțeleg că fac parte dintr-o familie, că au multe în comun, că sunt mai puternici împreună.

Cei trei mușchetari

4. Noi, părinții, respirăm altfel, ne rupem de ritmul din oraș. Ceva mai relaxați, ne întoarcem cu forțe proaspete la ei, la cei mici, sau la cei mari, din familie, care au și ei nevoile lor. Sau ne amintim de noi, pentru că ni se întâmplă să ne punem pe noi înșine într-o paranteză, pentru când o fi timp. 

 

Macii de prin grădinile vecine

5. În traiul semi-rural de acasă timpul curge altfel. E timp pentru pâine coaptă în cuptorul bunicii, pentru plăcinte și mâncare gustoasă, pentru dulcețuri, compoturi sau pur și simplu fructe culese direct de pe ramuri. Plăcerea mea a fost zilele trecute să mă opresc și să le culeg copiilor agude (dude) din copaci, să mă amuz cu ei de mustățile albastre pe care și le făceau sau să le culeg, pe drum de la grădiniță, dude albe, mari, care-mi aminteau de copacul în care ne urcam noi în copilărie, în poarta mătușii Agafia, mătușă care nu mai știa cum să scape de noi.

Pâine cu semințe și crustă de mălai

Foi hand-made pentru plăcinta dobrogeană

Bunătate de plăcintă cu brânză

Dude, numai bune de pictat mutricele pofticioase

6. Sigur mai sunt multe alte lucruri importante, dar unul mi se pare esențial: cerul. Noaptea, tot cerul e plin de stele, acolo se văd încă stelele căzând, așa că, dacă ieși din casă, te uiți cu capul dat pe spate, privind în sus. Nu știu câte stele se văd pe cerul unui oraș, dar mai mult de două-trei, nu cred. Matei știe de Venus. Pe celelalte le văzuse doar la Planetariu.

7. Filmul de la țară are și sonor. Un cor de  broaște se produce în fiecare vară și face concurență greierilor. Pe unii poate să-i deranjeze. Pe noi ne amuză și ne spune clar că suntem acasă, pe malul Dunării. Dacă-i apă, sunt și broaște, firesc. 

8. Am spus și despre prietenii fără grai pe care-i au acolo copiii? Unul dintre primele cuvinte rostite de Matei a fost Tumpi (Țumpi), numele unui cățel iubitor ca un copil, care mi se încurca printre picioare când mă jucam cu Matei și, gelos, cerșea și el mângâieri. Au venit, apoi, la rând pisica Coffe, iezii, Mița, măgăreața bunicului, o răsfățată dolofană, găinile și cocoșii, puii, purceii, orice lighioană din bătătură era suspectă să devină partener de joacă. Ultimul partener e Totoșica, o găinușă pitică, cu picoarele încălțate în fulgi eleganți, venită în pensiune la noi, până se face bine stăpânul ei.

Măgăruși simpatici în desene animate? S-o vedeți pe-a noastră!

Coffe

Totoșica, dormind sus, pe vița-de-vie

 Pe voi ce vă pune pe drumuri? M-ar încânta să-mi povestiți.

  

Ploaia, elefanții și elicopterele

De câteva zile plouă. E vară și e răcoare ca toamna, balsam pentru nervii mei obosiți. Mariei îi ies dinții (de sus), geme, se frământă, mă caută, se agață de mine, se liniștește. Mi-e dragă și-mi tremură sufletul de câte ori fruntea îi frige de temperatură. Buzele mele detectează rapid diferența dintre 38 și 39 de grade, dintre e încă bine și ar putea fi primejdie.

Când e trează, îi caut ochișorii. Dacă râde, e bine, dacă e prea serioasă, o pipăi cu toate simțurile, caut semne, anticipez. Apoi mă liniștesc. Ea trebuie să știe că sunt aici, că e bine, e mama cu ea.

Plouă și ne jucăm în casă. Ascultăm muzică. Pe fugă de dimineață și până a doua zi dimineață, mai zilele trecute m-am trezit că mi-e dor de muzica mea, de melodiile mele care-mi oblojeau fiecare gând. M-am trezit ascultând cu drag o melodie de-a lui Matei, în engleză. Am dansat cu Mica în brațe, cu Matei ținându-ne pe amândouă și alintându-ne (- Fetele mele!), cu râsete și priviri care fugeau de la Maria la Matei, de la Matei la Maria, la mine, într-un joc nesfârșit. Am tot ascultat melodia, tânguitoare, am trecut apoi la altele, de oameni mari, m-am minunat de câte și cum le facem prin casă, în lipsă de loc de joacă afară. Matei dansează tot mai bine, puțin timid, puțin stângaci. 

      
            Pentru oameni mari merge și Tudor Gheorghe, cu a lui Au înnebunit salcâmii.

Mica e toată un ritm, ciulește urechile la prima notă auzită, bate din palme și cântă: aaa-aaa, cu varianta na, na, na - na, na, na. Are deja 8 luni, a trecut ceva timp de la serbarea de 8 martie când îi seconda, cu același aaa-aaa, pe colegii lui Matei la E ziua ta, mămico.

Tati i-a cumpărat Mariei bady-uri noi, cele pe care le are sunt fie prea fixe, fie prea mari. A nimerit și vreo două pe verde, mai mult de băieți, care ne-au cucerit pe toți. Verdele intens de pe margini, fondul alb, mașinuțe, avioane și elicoptere desenate în stilul unui copil, cute simpatice să facă loc chiar și scutecelor noastre textile, voluminoase față de clasicele scutece de unică folosință. Atât de simpatice avioanele și elicopterele că, la somn, Matei le tot atingea cu degetele, să le simtă, spre deliciul Mariei. Adio somn, bun venit chicoteli!

Copil cu balon verde

Detaliu de pe celălalt tricou, la fel de simpatic

Mai târziu, în timp ce-i pregăteam masa Mariei, Matei desena vesel, inspirându-se de pe bady. M-am amuzat, e mare diferență între copilul care desenează, de drag, ce și cum îi trece prin minte, și copilul pe care-l înnebunea anul trecut o doamnă educatoare ambițioasă și dornică de rezultate timpurii (avea trei ani și jumătate, la început de grupă mică și nu-i plăcea să coloreze în contur). A venit, apoi, să-mi arate soarele mustăcios, avioanele și elicopterele, o altă pasiune, pe lângă clasicii dragoni. Toate, inspirate de maieul Mariei.

Mă bucură felul în care se apropie de ea, cum își dezvoltă o relație cu Mica, în stilul lui, independent de noi. A început să înțeleagă ce primejdii o pot pândi, are grijă să nu cadă, să nu înghită ceva, să nu plângă singură, se bucură de zâmbetele ei, de privirile vesele, se maimuțărește să o facă să râdă în hohote. Simte și știe bine că doar la el râde într-un anumit fel, e mândru și o mângâie afectuos. Lucru care nu-l împiedică să ceară și el, uneori, aceeași atenție ca bebe: același tricou (chiar dacă el a primit și tricouri, și pantalonași, nu la fel de simpatici, poate), aceeași mâncare, luat în brațe, dormit cu mama și câte și mai câte. Mica îl răsplătește cu primele ei – Tei, Tei (varianta în limba bebe de la Matei. Matei însuși își spunea așa când rupea primele silabe și a trebuit să treacă un pic de timp să ne prindem că vorbește despre el însuși J ).

Plouă, e răcoare afară,  e bine și e cald în casă.

Nemuritoarele povești clasice, ilustrate de Scott Gustafson (Editura Crișan)

          

S-au împlinit cinci ani de când am prins drag, iremediabil, de cărțile publicate la Editura Crișan. Cinci ani care au trecut ca un vis frumos, ani în care a crescut cel mai mic cititor din casă, fiul meu, Matei.

Botezul lui a însemnat și primirea în dar a trei cărți voluminoase, viu colorate, din seria Cele mai frumoase Povești din pădurea fermecată, care au reprezentat o carte de vizită excelentă pentru editură. Am căutat-o pe internet, am făcut o primă comandă de 200 de lei pentru a intra în Clubul cititorilor fideli și, de atunci, Crăciunul, Paștele sau ziua de naștere au devenit ocazii excelente pentru a ne bucura de asemenea daruri.

Dincolo de aspectul plăcut al cărților, m-a cucerit rezistența lor. Pentru noi, cărțile sunt obiecte prețioase, care merită tratate cu atenție, păstrate, obiecte la care merită să revii oricând. Coperțile cartonate, paginile groase, culorile atractive, toate ni s-au părut caracteristici importante, cu atât mai mult cu cât mâinile micuțe ale băiețelului meu nu știau să fie mereu blânde și ocrotitoare cu volumele pe care le răsfoiau.

Ne-au cucerit, apoi, creativitatea, fantezia, bunul gust pus, din abundență, între paginile cărților. Volumul masiv Nemuritoarele poveşti clasice, ilustrat de Scott Gustafson, mi s-a părut superb, o surpriză excelentă, care mă ajută și pe mine, și pe copilul meu, să redescopăr povești precum Alba ca Zăpada, Cei trei purceluși, Tom Degeţel sau Hansel şi Gretel. Matei a învățat să stea neclintit minute bune, ochi și urechi la ceea ce citim. Îmi cere mereu să-i arăt ilustrațiile, răsfoiește ca un om mare cărțile când îl las singurel, se amuză cu acele cărți care scot sunete (gen Pădurea fermecată sau Ferma animalelor), învață și se joacă cu ele și azi.

De câteva luni (opt, mai exact), în familia noastră a sosit și mult-așteptata Maria. Mă uit la rafturile cu cărţi pentru copii, îmi aduc aminte emoţia cu care cumpăram fiecare nou volum pentru Matei şi mă bucur că vom relua pagină cu pagină şi pentru mica făptură care ne face să ne îndrăgostim, iar şi iar, de meseria de părinţi. Visez, chiar, la primele lecţii de citire ale lui Matei, la lecţii de desen pentru care superbele ilustraţii vor fi modele, surse de inspiraţie, dar şi la momente în care vom citi poveştile împreună sau el îi va citi micii surioare.

            Mi-am propus să prezint câteva dintre aceste cărți pentru părinții care nu au avut încă ocazia să le țină în mână.

            Prima opțiune: volumul Nemuritoarele poveşti clasice, ilustrat de Scott Gustafson, cel de care am pomenit și mai sus.

Deși multe dintre povești le citisem în alte volume ale altor edituri, cartea aceasta ne-a cucerit pe toți prin frumusețea tablourilor care vin să susțină textul atât de cunoscut. Realizate de-a lungul a doisprezece ani, cele 65 de picturi reprezintă și o călătorie în timp, ghidată cu mult talent și dăruire de autorul lor. Fiecare tablou are în el spiritul  poveștii pe care o știm cu toții, dar imaginea merge mult mai departe și detaliile dau o concretețe neașteptată fiecărui cuvânt.

Căsuța piticilor din Alba-ca-zăpada pare desprinsă dintr-un vis, personajele au o frumusețe care mângâie privirea, fiecare amănunt e de-acolo, din epoca pe care autorul a imaginat-o: scaune cioplite din lemn, detalii fin sculptate, opaițe cu lumânări la capul patului, bonete pe capul femeilor, covoare țesute așternute pe jos.

Scenele din palate redau opulența vieții duse de aristocrație, culorile sunt calde și din fiecare imagine lumina caldă pare să te învăluie. Brusc, copilul nu mai vrea să doarmă ci să asculte povestea și să vadă, mai ales să vadă, cum arată Bucle-aurii, cât de frumoasă este Cenușăreasa, cât de modestă este cănuța în care se scaldă Tom Degețel, cât de fioros uriașul care putea să-i ia viața aceluiași erou, cum arată vrăjitoarea care le vrea răul lui Hansel și Gretel și câte și mai câte.

Pentru părintele care vrea să-și împrietenească copilul cu povestea, cartea este o binecuvântare.


P:S. Am preluat imaginile de pe site-ul editurii, de aici, scanerul meu și-a luat vacanță.

            

Luna mai, în imagini

Soare, flori, aer, verde. Adică exact ce-mi doresc în fiecare zi a anului. Nici prea cald, nici prea frig. Prieteni vechi și buni, familie. Acasă. Senzația aceea de odihnă, de pace interioară. Bine. Liniște. Privire în jur. Aici. Acum. Râsete de copii. Libertate. Vacanță.

Despre alăptare - experiența mea

  Am avut șansa să merg, pentru trei zile, la o conferință ținută de un nume de referință în domeniu, Jack Newman, conferință desfășurată sub titlul Alăptarea pe înțelesul tuturor. Mi se pare firesc să-mi pun ordine în idei după o avalanșă de informații, trăiri, sentimente, toate comasate în cele câteva zile care pot prețui cât ani. 

    Povestea prezenței mele la întâlnirea de la București a început cu un comentariu făcut la un articol de pe blogul Prințesei urbane. Mă tenta teribil invitația oferită gratuit de Liliana Dobre, de la Totul despre mame, organizatorul evenimentului. Dacă aș fi avut o problemă gravă în alăptare, aș fi luat un bilet fără să clipesc. Pentru că acum ne e bine, efortul financiar mi se părea însemnat (mai ales că presupunea și transport, cazare, masă). Așa că șansa de a primi invitația a fost una pe care am prețuit-o cum se cuvine.

   Acum, simt nevoia să scriu despre alăptare, așa cum am trăit-o eu (și cum o simt și acum), ca să ajung abia apoi la multitudinea de idei care s-au discutat la conferință. 

   Am învățat să alăptez, credeam eu, când l-am născut pe Matei. Abia mai târziu am înțeles că în mintea mea informațiile se sedimentaseră în timp, din copilărie și până la momentul în care s-a născut copilul meu. Și că fiecare informație avea rolul ei, pozitiv sau negativ. Laptele pe care-l primisem eu însămi de la mama, îmbrățișarea care însoțea alăptatul, îmbrățișare pe care o caut și acum, uneori, când sunt ostenită și pe care mama mi-o oferă râzând că iar mă cuibăresc în poala ei și vreau țâță, pacea aceea care îmi dă iluzia că acolo, lângă mama, nimic rău nu mi se poate întâmpla, imaginea femeilor pe care le-am zărit alăptând sau pe care le-am auzit povestind, firesc, despre alăptare, au fost acolo când am avut nevoie să-mi hrănesc puiul. 

  Pentru mine, alăptarea a însemnat dragoste curată, dragoste pentru micul pui de om abia născut. Citisem și cât de bine face copilului să-i oferi singurul aliment complet, laptele de mamă, dar cred că a contat mai mult decât orice dorința mea de a mă dedica copilului, de a fi acolo pentru el, de a face ceea ce e mai firesc, mai simplu, natural. Povestea cu laptele praf, biberoanele, sterilizatul mie mi se părea un pic mai complicată și, poate, mai riscantă. Pentru că, îmi spuneam, e mai simplu ca bebelușul să bea laptele care e perfect pentru el, decât să-i dau ceva ce doar imită originalul și mai vine și în sticlă de plastic (dacă nu o sterilizez corect?) sau se poate contamina în n feluri. Mă rog, gânduri de mamă care citește prea mult. Probabil că a contat, și în reușita alăptării, dar și în dificultățile ei, și faptul că l-am născut prin cezariană și nu natural, cum îmi dorisem. Așa că am ținut cu dinții ca măcar acest capitol să-mi iasă, să fie așa cum l-am visat.

   Prima dată când mi l-au adus la sân mi s-a părut straniu. Nu-l vedeam să prindă foarte bine sânul, nu mi se părea că reușește să scoată ceva lapte, era mic și, parcă, fără putere... mă rog, deja mă vedeam ratând. O mai văzusem pe pediatră explicându-i autoritar unei colege de salon că bebelușul slăbește pentru că, de fapt, nu se hrănește, și eram sigură că nu vreau să ajung acolo. Așa că mi-am adunat forțele și, în ciuda durerilor și a stresului legat de complicațiile pe care le făcusem la cezariană, am cerut insistent să mă ajute să-l atașez corect, să-mi aducă o pompă ca să evit furia laptelui. Am scăpat, deci, fără dureri suplimentare iar bebe a început să ia în greutate (desigur, nu doar cu lapte matern). Binevoitoare, asistentele au mai trecut în fișa de observații ceva grame în plus, ne-am încadrat,teoretic, în norme și, după cinci zile de spitalizare, ne-am văzut acasă. 

   Privind în urmă, îmi spun că debutul lui Matei în viață a stat sub semnul dragostei noastre, dar și sub semnul lipsei noastre de experiență. Mă gândesc cu milă la orele lungi în care a stat departe de mine pentru că eu eram la reanimare, la orele în care eu l-am dat să-l ducă în salonul nou-născuților pentru că aveam dureri și nu mă puteam mișca așa cum trebuie și mi se părea că e mai bine pentru el acolo (poate de aceea acum refuză să se despartă de mine și în fiecare seară mâinile noastre se întâlnesc deasupra degețelelor fine ale Mariei). Îmi amintesc de laptele praf cu care-l îndestulau generos și la naivitatea cu care l-am acceptat. Mă gândesc și la momentele în care mă duceam să-l văd în acel salon și la goana mea (uitasem și de dureri, și de tot) pe coridor, în căutarea unei asistente, când am constatat că se îneca, că nu putea respira. Nesiguranță, ezitări. Apoi, ajunși acasă, dureri la fiecare mișcare și griji: unde doarme copilul? L-aș fi vrut lângă mine dar toată lumea spunea că trebuie să doarmă în pătuțul lui, că se învață prost, că voi vedea eu ce mă așteaptă.  Apoi plânsul și neputința de a nu putea să-i satisfac nevoile. Replici ferme ale celor care-ar trebui chiar să știe cum e cu alăptatul, mame sau medic de familie: - Dă-i, dragă, lapte praf, nu vezi că nu se satură? De ce chinui copilul?  Și mă văd acceptând supusă consilierea, încercând să fac totul perfect dar frământându-mă, în continuare, între ceea ce îmi doream, alăptare exclusivă, și ceea ce-mi reușea, combinația cu lapte praf.

   Abia pe la trei luni a urmat un fel de revoltă. După ce am citit diverse povești și articole legate de alăptare pe internet (acum cinci ani informațiile erau ceva mai puține, dar la fel de copleșitoare pentru o mama începătoare), m-am scuturat precum calul acela rupciugos din povești și m-am făcut că nu mai aud niciun sfat. Am ales să ascult doar de copilul meu și să-i ofer atât lapte cât și când are el nevoie. L-am luat cu mine în pat, am dormit cât de mult am putut, am mâncat (îmi rămăsese în minte că trebuie să fii și tu hrănită bine ca să poți avea laptele muult și bun atât de visat iar eu aveam o stare care numai chef de mâncare nu-mi dădea), m-am hidratat cât am putut și s-a produs minunea. Copilul a plâns mai puțin, laptele praf a dispărut din peisaj iar noi am dormit pentru următorii ani în trei. Pătuțul era acolo doar pentru a-l ști în siguranță când ieșeam din cameră. Nu, nu știam atunci de co-sleeping, dar n-am putut eu să fac altfel, așa m-am simțit bine. 

   Am învățat să dormim mai într-o dungă ca să nu strivim prințul moștenitor, să ne trezim înaintea zorilor ca să-l admirăm, să sporovăim, să ne jucăm cu el dacă era treaz. Eu am constatat că nu-i obligatoriu să fiu trează ca el să-și ia porția de lapte, și totul a fost minunat o bună bucată de vreme. 

   Pe la vreun an au apărut alte voci înțelepte cu informații pseudo-științifice: că laptele nu mai este decât apă chioară, că e prea mare, că rămâne cu sechele (va ști prea multe despre sâni sau ceva de genul) dacă-l mai alăptez, că va fi dureros pentru el la înțărcat, că-i neapărată nevoie să-l înțarc. Mie sufletul îmi spunea altceva iar bucuria pe care o aveam amândoi era imensă. Nu mai spun de câte ori laptele ne scutea de o grămadă de alte neplăceri: de la adormitul lin, la călătoriile liniștite, cu bebe mâncând oricând sau doar suzetând de plictiseală, la alinarea oricărei tristeți sau dureri. A trebuit să fac față, să găsesc argumente sau doar să tac încăpățânată. Și să-mi văd de alăptat și de copilul meu care creștea ca Făt-Frumos.
   A fost și acest aspect o problemă: prea creștea. - Îl faci prea gras, nu vezi ce fălcuțe are? Ba da, le vedeam, dar mi se păreau foarte frumoase așa cum erau. O asistentă bătrână m-a liniștit: - Lăsați, doamnă, copilul în pace! Când începe să meargă, va slăbi fără să vreți. A avut, desigur, dreptate. E slab și azi, pentru că e genul de copil foarte activ.
   Ultimul episod, înțărcarea, a închis cercul. Adică a fost la fel de stranie ca și primele zile de alăptare. Întoarsă de o lună la muncă, cu un copil de aproape 1 an și 8 luni, cu multe sarcini pe cap și nopți nedormite, am ales cea mai nepotrivită cale de a-l înțărca: l-am trimis la mama. Să fiu sigură că nu cedez și nu-i dau iar lapte (și azi sunt sigură că aș fi cedat ). Abia după mult timp mi-a spus mama cât de mult a plâns copilul zilele acelea. Cât am jelit eu e mai puțin important. Multă vreme a tânjit după sân, multă vreme se cuibărea lângă mine, ca și cum ar fi vrut iar lapte. Astăzi, n-aș mai fac la fel. Aș asculta de el până la capăt.

   Pe Maria-Sophia o alăptez de 7 luni, cu mult mai mult calm, fără atât de mult zbucium. Poate a contat și faptul că este născută natural, că am cerut-o lângă mine de la început, că am fost alta de la început, cu toate lecțiile învățate de la primul copil. Am mai avut ezitări, dar am descoperit o prietenă bună, care știe muulte despre mămici și lăptic (doulă, moașă, consilier alăptare, consilier Lamaze, omul din spatele BB Center), am descoperit mămici care au aceleași frământări, cu care pot vorbi, și e bine, bine. Copilul a văzut vreo câteva seringi de lapte în primele două-trei zile, în momente în care mă simțeam prea obosită, dar apoi am avut răbdare, am ținut-o mult la sân, în brațe și a mers de la sine. Am trecut și peste puseuri, ne alinăm și durerile de dinți, e bine și frumos. Aproape că nu știu când au trecut șapte luni. Când a început să lase sânul și să zică, cu gurița plină de lapte, mama. Ce va mai urma nu știu sigur nici eu, știu, însă, că îmi doresc să alăptez cât mai mult timp și că am momente când mi-aș dori să mă întorc în timp și să-i șterg lacrimile lui Matei, să știe că mama-l iubește, chiar dacă i-a refuzat ceea ce pentru el, atunci, era o dovada concretă de afecțiune.

Alăptare lină și muulte momente de neuitat!