Cel mai bun aliment

    Sunt momente când îmi este clar că sunt mereu lucruri noi pe care trebuie să le învăț, că niciodată nu poți spune că le știi pe toate sau că ai obosit și te oprești. Sunt momente când pot doar să mă bucur că am șansa să asist la modul în care cei mici se fac mari, la cât de multe descoperă în fiecare clipă, la cum și cât gândesc.

    Pentru că diversificăm alimentația Mariei de vreo două luni, îmi vin în minte imagini a ce și cum îi dădeam lui Matei de mâncare, la începutul diversificării. Era la modă sucul de fructe, de legume (morcov), făceam clasicele piureuri și supe. Urmam, cât de atent puteam, sfatul medicului.

   La masă, evitam să-i dau jucării (tot auzeam alte mămici că-i păcăleau pe copii să mănânce cu jucării sau cu desenele animate și mi se părea că nu e foarte înțelept nici așa, nici așa). Preferam să-i cânt, să-i recit sau să-i spun povești. Credeam că n-are ce să-i strice. A vorbit repede, corect, povestește și recită ușor. Cred că i se trage și de la felul în care mânca. Dar tot de acolo vine, probabil, și faptul că ar vorbi fără pauză și când mănâncă. Sau este doar curiozitatea vârstei.

   Azi, întrebare care m-a blocat câteva secunde:

   - Mami, care-i cel mai bun aliment din lume?

    Eu, în gând: 

  - Habar n-am, acum trebuie să-ți explic că nu se pot face statistici clare sau s-or fi făcut dar nu le știu eu (eventual ne documentăm împreună). Apoi m-a luminat un gând și i-am spus, fără să mi se pară că-i răspund superficial:

   - Laptele matern, Matei. Cred că, atât cât un copil mănâncă lapte, acesta este cel mai complet aliment. Altul mai bun nu știu.
   A zâmbit și el fericit că i-am răspuns, se vedea că i se pare logic ce-i zic și a continuat:

- După ce mâncăm, te rog să-mi dai și mie o ceșcuță de lapte. Ai zis că-i cel mai bun.
 Nu, nu i-am dat,că a uitat și el, am uitat și eu, dar mi-a rămas în minte dorința lui.

După discuție, mă gândeam că lui nu prea i-am dat șansa să se autodiversifice. Dar nici nu am dus-o cu supa și legumele pasate la nesfârșit, eram avertizată că ar putea fi greu să-l dezvăț dacă nu-i dau progresiv un piure mai grosier (făcut cu furculița). A mâncat mereu orice, cu drag. Masa era o bucurie, încă mai este, deși nu s-ar zice la cât este de slab.

 Ce face Maria? Cere hotărâtă legume și fructe, mănâncă bucățele de morcov, de cartof, dovlecel. Timp în care eu stau cu sufletul la gură, o observ, să fiu sigură că se descurcă. Îmi ia rapid lingurița. Acum mi se pare mai logic ca masă să însemne mai ales joc cu alimentele, cunoaștere a lor și apoi orice altceva. Parcă nu-mi mai vine să cânt atât și să sporovăiesc, mi-i că o învăț prost. Și, totuși, fiecare experiență culinară e o aventură. Iar după masă, micuța mea arătă cam așa:

Amintiri a ceea ce au fost morcovi, dovlecei și brocoli

 P.S.1 Mă aștept să se hrănească destul de repede singură (limitele sunt ale mele, nu ale ei). Are o poftă de mâncare excelentă. Uneori refuză mâncăruri prea fade (sau face niște grimase de tot hazul). I-am introdus condimente (mărar, leuștean), scap, câteodată, și câte un praf de sare. Mă gândesc la medicul Jack Newman care spunea că, atât timp cât părinții mănâncă echilibrat, sănătos, nu e o problemă dacă un copil mănâncă și hrană în care s-a pus sare. Avem nevoie de sare. Cu ideea aceasta nu sunt foarte împăcată (nu mi-e foarte clar care e limita între ceea ce e util și ceea ce e prea mult), prefer să nu insist cu sarea, cei mici o găsesc în alimente oricum, nu e nevoie să o mai adaug și eu prea des.
  Mănâncă, de regulă, cu poftă. Poate și pentru că a mâncat lapte cât i-a trebuit, deci are un apetit normal pentru vârsta ei.

 P.S. 2  Pentru cine nu știe despre ce vorbesc, același medic Jack Newman spunea că, atunci când copiii refuză alimentele noi, la diversificare, ar trebui să ne întoarcem la alăptare, să verificăm cât de bine se atașează, dacă mănâncă suficient. Dacă un copil mănâncă insuficient lapte, intră într-o stare similară cu a celor care fac greva foamei, nu mai simte foamea și va refuza alimentele noi.

Locuința mea de vară e la țară

    Citeam pe blogul Irinei, mai zilele trecute, despre lucrurile mici care ne fac fericiți. Am adunat aici câteva dintre întâmplările care ne bucură pe noi. 

Nu cred că a existat vreo vară în viața mea pe care să nu o petrec la curte, acasă, la părinți și, printre picături, la munte, la mare, cât mai mult la aer, în spațiu deschis. Sunt astfel construită încât pereții mi se par prea aproape, aș fi în stare să și dorm afară.

   Prin urmare, la început de vacanță răscolesc casa, jumătate o pun în mașină, cealaltă o las într-o ordine specifică absențelor noastre (adică fără flori, pești, copii), ne străduim să ne înghesuim și noi în mașină, pe lângă bagaje și plecăm la... țară. Acasă. Că mie tot acolo mi se pare încă acasă. E un fel de curte a apartamentului din Constanța, dar cu vedere la Dunăre, nu la mare.

 
Cam așa:

Dunărea (și vecinii din Ucraina )

Sau așa:

Cerul, liber

Apus

 Ei, și acolo începe aventura. Copiii stau în casă doar noaptea și, uneori, la prânz, dacă arde soarele prea tare. Dar și atunci e greu să-i rupi de la activitățile lor, să-i scoți din țărână sau nisip, să le scoți pisica sau puii din mâini, să-i faci demni de a intra în așternut. Protejați de frunzișul copacilor, aleargă cât n-o fac la bloc în jumătate de an. A, cad, desigur, se zgârâie, plâng, se ridică, își suspină amarul, o iau de la capăt, cântă, sar, se întrec în a se urca pe garduri, în leagăn, pe balansoar, fac ravagii prin grădină, dacă nu bagi de seamă, se ceartă cu cocoșul, fugăresc iezii, cățelul, oricum, nu stau o clipă. Când îi aduni, totuși, în pat, cad frânți. Și dorm..., de ți-e mai mare dragul. Până dimineață, când o iau de la capăt. 

    Dincolo de efortul de a ne transforma în nomazi, rămân niște lucruri care mie mi-s tare dragi.

1. Copiii mei se adaptează rapid la situații noi, la oameni noi. Cum a făcut Matei, care, pentru câteva săptămâni, a mers la grădiniță cot la cot cu verișoara lui, a învățat cântece noi, pe care le cânta în cor cu Ana (el e nițel anti-talent, dar cânta cu entuziasm că nu i-a zis nimeni, încă), și-a făcut prieteni noi, a trăit experiențe pe care n-ar fi avut unde să le trăiască în oraș. 

Pui de guguștiuc în corcodușul bunicii

2. Copiii cunosc un alt mod de trai, apreciază mult mai mult ceea ce au, ce-i definește, conștientizează altfel cine și cum sunt. Maria, la cele 8 luni ale ai, a chiuit două zile când s-a văzut acasă. Nu știu ce și cum simt ei, dar exact așa ni se întâmpla și cu Matei când era mic. Știa că e acasă, scotea sunete vesele. Acum zice clar că-i e dor de Radu și Bogdan, prietenii lui, de grădiniță, de doamna lui, chiar dacă îi e dragă și cea de la bunici, de jocurile lui, de camera lui. După o vreme, îi e dor de veri și o luăm iar spre casa bunicilor :) .

3. Copiii își cunosc familia extinsă. Unchi, mătuși, veri, bunici și străbunici (dacă au norocul), veri de gradul I, II, III, de mai aproape sau de departe, pentru că, în concedii, vacanțe, ne tot intersectăm acasă. Am momente când realizez că aș putea face vara, în Constanța, lucruri extraordinare, le și facem, dar într-un timp mai scurt. Restul timpului, nu mă pot sătura de ei, de cei dragi de acasă. Și mă bucur că și ei, copiii, înțeleg că fac parte dintr-o familie, că au multe în comun, că sunt mai puternici împreună.

Cei trei mușchetari

4. Noi, părinții, respirăm altfel, ne rupem de ritmul din oraș. Ceva mai relaxați, ne întoarcem cu forțe proaspete la ei, la cei mici, sau la cei mari, din familie, care au și ei nevoile lor. Sau ne amintim de noi, pentru că ni se întâmplă să ne punem pe noi înșine într-o paranteză, pentru când o fi timp. 

 

Macii de prin grădinile vecine

5. În traiul semi-rural de acasă timpul curge altfel. E timp pentru pâine coaptă în cuptorul bunicii, pentru plăcinte și mâncare gustoasă, pentru dulcețuri, compoturi sau pur și simplu fructe culese direct de pe ramuri. Plăcerea mea a fost zilele trecute să mă opresc și să le culeg copiilor agude (dude) din copaci, să mă amuz cu ei de mustățile albastre pe care și le făceau sau să le culeg, pe drum de la grădiniță, dude albe, mari, care-mi aminteau de copacul în care ne urcam noi în copilărie, în poarta mătușii Agafia, mătușă care nu mai știa cum să scape de noi.

Pâine cu semințe și crustă de mălai

Foi hand-made pentru plăcinta dobrogeană

Bunătate de plăcintă cu brânză

Dude, numai bune de pictat mutricele pofticioase

6. Sigur mai sunt multe alte lucruri importante, dar unul mi se pare esențial: cerul. Noaptea, tot cerul e plin de stele, acolo se văd încă stelele căzând, așa că, dacă ieși din casă, te uiți cu capul dat pe spate, privind în sus. Nu știu câte stele se văd pe cerul unui oraș, dar mai mult de două-trei, nu cred. Matei știe de Venus. Pe celelalte le văzuse doar la Planetariu.

7. Filmul de la țară are și sonor. Un cor de  broaște se produce în fiecare vară și face concurență greierilor. Pe unii poate să-i deranjeze. Pe noi ne amuză și ne spune clar că suntem acasă, pe malul Dunării. Dacă-i apă, sunt și broaște, firesc. 

8. Am spus și despre prietenii fără grai pe care-i au acolo copiii? Unul dintre primele cuvinte rostite de Matei a fost Tumpi (Țumpi), numele unui cățel iubitor ca un copil, care mi se încurca printre picioare când mă jucam cu Matei și, gelos, cerșea și el mângâieri. Au venit, apoi, la rând pisica Coffe, iezii, Mița, măgăreața bunicului, o răsfățată dolofană, găinile și cocoșii, puii, purceii, orice lighioană din bătătură era suspectă să devină partener de joacă. Ultimul partener e Totoșica, o găinușă pitică, cu picoarele încălțate în fulgi eleganți, venită în pensiune la noi, până se face bine stăpânul ei.

Măgăruși simpatici în desene animate? S-o vedeți pe-a noastră!

Coffe

Totoșica, dormind sus, pe vița-de-vie

 Pe voi ce vă pune pe drumuri? M-ar încânta să-mi povestiți.

  

Ploaia, elefanții și elicopterele

De câteva zile plouă. E vară și e răcoare ca toamna, balsam pentru nervii mei obosiți. Mariei îi ies dinții (de sus), geme, se frământă, mă caută, se agață de mine, se liniștește. Mi-e dragă și-mi tremură sufletul de câte ori fruntea îi frige de temperatură. Buzele mele detectează rapid diferența dintre 38 și 39 de grade, dintre e încă bine și ar putea fi primejdie.

Când e trează, îi caut ochișorii. Dacă râde, e bine, dacă e prea serioasă, o pipăi cu toate simțurile, caut semne, anticipez. Apoi mă liniștesc. Ea trebuie să știe că sunt aici, că e bine, e mama cu ea.

Plouă și ne jucăm în casă. Ascultăm muzică. Pe fugă de dimineață și până a doua zi dimineață, mai zilele trecute m-am trezit că mi-e dor de muzica mea, de melodiile mele care-mi oblojeau fiecare gând. M-am trezit ascultând cu drag o melodie de-a lui Matei, în engleză. Am dansat cu Mica în brațe, cu Matei ținându-ne pe amândouă și alintându-ne (- Fetele mele!), cu râsete și priviri care fugeau de la Maria la Matei, de la Matei la Maria, la mine, într-un joc nesfârșit. Am tot ascultat melodia, tânguitoare, am trecut apoi la altele, de oameni mari, m-am minunat de câte și cum le facem prin casă, în lipsă de loc de joacă afară. Matei dansează tot mai bine, puțin timid, puțin stângaci. 

      
            Pentru oameni mari merge și Tudor Gheorghe, cu a lui Au înnebunit salcâmii.

Mica e toată un ritm, ciulește urechile la prima notă auzită, bate din palme și cântă: aaa-aaa, cu varianta na, na, na - na, na, na. Are deja 8 luni, a trecut ceva timp de la serbarea de 8 martie când îi seconda, cu același aaa-aaa, pe colegii lui Matei la E ziua ta, mămico.

Tati i-a cumpărat Mariei bady-uri noi, cele pe care le are sunt fie prea fixe, fie prea mari. A nimerit și vreo două pe verde, mai mult de băieți, care ne-au cucerit pe toți. Verdele intens de pe margini, fondul alb, mașinuțe, avioane și elicoptere desenate în stilul unui copil, cute simpatice să facă loc chiar și scutecelor noastre textile, voluminoase față de clasicele scutece de unică folosință. Atât de simpatice avioanele și elicopterele că, la somn, Matei le tot atingea cu degetele, să le simtă, spre deliciul Mariei. Adio somn, bun venit chicoteli!

Copil cu balon verde

Detaliu de pe celălalt tricou, la fel de simpatic

Mai târziu, în timp ce-i pregăteam masa Mariei, Matei desena vesel, inspirându-se de pe bady. M-am amuzat, e mare diferență între copilul care desenează, de drag, ce și cum îi trece prin minte, și copilul pe care-l înnebunea anul trecut o doamnă educatoare ambițioasă și dornică de rezultate timpurii (avea trei ani și jumătate, la început de grupă mică și nu-i plăcea să coloreze în contur). A venit, apoi, să-mi arate soarele mustăcios, avioanele și elicopterele, o altă pasiune, pe lângă clasicii dragoni. Toate, inspirate de maieul Mariei.

Mă bucură felul în care se apropie de ea, cum își dezvoltă o relație cu Mica, în stilul lui, independent de noi. A început să înțeleagă ce primejdii o pot pândi, are grijă să nu cadă, să nu înghită ceva, să nu plângă singură, se bucură de zâmbetele ei, de privirile vesele, se maimuțărește să o facă să râdă în hohote. Simte și știe bine că doar la el râde într-un anumit fel, e mândru și o mângâie afectuos. Lucru care nu-l împiedică să ceară și el, uneori, aceeași atenție ca bebe: același tricou (chiar dacă el a primit și tricouri, și pantalonași, nu la fel de simpatici, poate), aceeași mâncare, luat în brațe, dormit cu mama și câte și mai câte. Mica îl răsplătește cu primele ei – Tei, Tei (varianta în limba bebe de la Matei. Matei însuși își spunea așa când rupea primele silabe și a trebuit să treacă un pic de timp să ne prindem că vorbește despre el însuși J ).

Plouă, e răcoare afară,  e bine și e cald în casă.

Nemuritoarele povești clasice, ilustrate de Scott Gustafson (Editura Crișan)

          

S-au împlinit cinci ani de când am prins drag, iremediabil, de cărțile publicate la Editura Crișan. Cinci ani care au trecut ca un vis frumos, ani în care a crescut cel mai mic cititor din casă, fiul meu, Matei.

Botezul lui a însemnat și primirea în dar a trei cărți voluminoase, viu colorate, din seria Cele mai frumoase Povești din pădurea fermecată, care au reprezentat o carte de vizită excelentă pentru editură. Am căutat-o pe internet, am făcut o primă comandă de 200 de lei pentru a intra în Clubul cititorilor fideli și, de atunci, Crăciunul, Paștele sau ziua de naștere au devenit ocazii excelente pentru a ne bucura de asemenea daruri.

Dincolo de aspectul plăcut al cărților, m-a cucerit rezistența lor. Pentru noi, cărțile sunt obiecte prețioase, care merită tratate cu atenție, păstrate, obiecte la care merită să revii oricând. Coperțile cartonate, paginile groase, culorile atractive, toate ni s-au părut caracteristici importante, cu atât mai mult cu cât mâinile micuțe ale băiețelului meu nu știau să fie mereu blânde și ocrotitoare cu volumele pe care le răsfoiau.

Ne-au cucerit, apoi, creativitatea, fantezia, bunul gust pus, din abundență, între paginile cărților. Volumul masiv Nemuritoarele poveşti clasice, ilustrat de Scott Gustafson, mi s-a părut superb, o surpriză excelentă, care mă ajută și pe mine, și pe copilul meu, să redescopăr povești precum Alba ca Zăpada, Cei trei purceluși, Tom Degeţel sau Hansel şi Gretel. Matei a învățat să stea neclintit minute bune, ochi și urechi la ceea ce citim. Îmi cere mereu să-i arăt ilustrațiile, răsfoiește ca un om mare cărțile când îl las singurel, se amuză cu acele cărți care scot sunete (gen Pădurea fermecată sau Ferma animalelor), învață și se joacă cu ele și azi.

De câteva luni (opt, mai exact), în familia noastră a sosit și mult-așteptata Maria. Mă uit la rafturile cu cărţi pentru copii, îmi aduc aminte emoţia cu care cumpăram fiecare nou volum pentru Matei şi mă bucur că vom relua pagină cu pagină şi pentru mica făptură care ne face să ne îndrăgostim, iar şi iar, de meseria de părinţi. Visez, chiar, la primele lecţii de citire ale lui Matei, la lecţii de desen pentru care superbele ilustraţii vor fi modele, surse de inspiraţie, dar şi la momente în care vom citi poveştile împreună sau el îi va citi micii surioare.

            Mi-am propus să prezint câteva dintre aceste cărți pentru părinții care nu au avut încă ocazia să le țină în mână.

            Prima opțiune: volumul Nemuritoarele poveşti clasice, ilustrat de Scott Gustafson, cel de care am pomenit și mai sus.

Deși multe dintre povești le citisem în alte volume ale altor edituri, cartea aceasta ne-a cucerit pe toți prin frumusețea tablourilor care vin să susțină textul atât de cunoscut. Realizate de-a lungul a doisprezece ani, cele 65 de picturi reprezintă și o călătorie în timp, ghidată cu mult talent și dăruire de autorul lor. Fiecare tablou are în el spiritul  poveștii pe care o știm cu toții, dar imaginea merge mult mai departe și detaliile dau o concretețe neașteptată fiecărui cuvânt.

Căsuța piticilor din Alba-ca-zăpada pare desprinsă dintr-un vis, personajele au o frumusețe care mângâie privirea, fiecare amănunt e de-acolo, din epoca pe care autorul a imaginat-o: scaune cioplite din lemn, detalii fin sculptate, opaițe cu lumânări la capul patului, bonete pe capul femeilor, covoare țesute așternute pe jos.

Scenele din palate redau opulența vieții duse de aristocrație, culorile sunt calde și din fiecare imagine lumina caldă pare să te învăluie. Brusc, copilul nu mai vrea să doarmă ci să asculte povestea și să vadă, mai ales să vadă, cum arată Bucle-aurii, cât de frumoasă este Cenușăreasa, cât de modestă este cănuța în care se scaldă Tom Degețel, cât de fioros uriașul care putea să-i ia viața aceluiași erou, cum arată vrăjitoarea care le vrea răul lui Hansel și Gretel și câte și mai câte.

Pentru părintele care vrea să-și împrietenească copilul cu povestea, cartea este o binecuvântare.


P:S. Am preluat imaginile de pe site-ul editurii, de aici, scanerul meu și-a luat vacanță.

            

Luna mai, în imagini

Soare, flori, aer, verde. Adică exact ce-mi doresc în fiecare zi a anului. Nici prea cald, nici prea frig. Prieteni vechi și buni, familie. Acasă. Senzația aceea de odihnă, de pace interioară. Bine. Liniște. Privire în jur. Aici. Acum. Râsete de copii. Libertate. Vacanță.

Despre alăptare - experiența mea

  Am avut șansa să merg, pentru trei zile, la o conferință ținută de un nume de referință în domeniu, Jack Newman, conferință desfășurată sub titlul Alăptarea pe înțelesul tuturor. Mi se pare firesc să-mi pun ordine în idei după o avalanșă de informații, trăiri, sentimente, toate comasate în cele câteva zile care pot prețui cât ani. 

    Povestea prezenței mele la întâlnirea de la București a început cu un comentariu făcut la un articol de pe blogul Prințesei urbane. Mă tenta teribil invitația oferită gratuit de Liliana Dobre, de la Totul despre mame, organizatorul evenimentului. Dacă aș fi avut o problemă gravă în alăptare, aș fi luat un bilet fără să clipesc. Pentru că acum ne e bine, efortul financiar mi se părea însemnat (mai ales că presupunea și transport, cazare, masă). Așa că șansa de a primi invitația a fost una pe care am prețuit-o cum se cuvine.

   Acum, simt nevoia să scriu despre alăptare, așa cum am trăit-o eu (și cum o simt și acum), ca să ajung abia apoi la multitudinea de idei care s-au discutat la conferință. 

   Am învățat să alăptez, credeam eu, când l-am născut pe Matei. Abia mai târziu am înțeles că în mintea mea informațiile se sedimentaseră în timp, din copilărie și până la momentul în care s-a născut copilul meu. Și că fiecare informație avea rolul ei, pozitiv sau negativ. Laptele pe care-l primisem eu însămi de la mama, îmbrățișarea care însoțea alăptatul, îmbrățișare pe care o caut și acum, uneori, când sunt ostenită și pe care mama mi-o oferă râzând că iar mă cuibăresc în poala ei și vreau țâță, pacea aceea care îmi dă iluzia că acolo, lângă mama, nimic rău nu mi se poate întâmpla, imaginea femeilor pe care le-am zărit alăptând sau pe care le-am auzit povestind, firesc, despre alăptare, au fost acolo când am avut nevoie să-mi hrănesc puiul. 

  Pentru mine, alăptarea a însemnat dragoste curată, dragoste pentru micul pui de om abia născut. Citisem și cât de bine face copilului să-i oferi singurul aliment complet, laptele de mamă, dar cred că a contat mai mult decât orice dorința mea de a mă dedica copilului, de a fi acolo pentru el, de a face ceea ce e mai firesc, mai simplu, natural. Povestea cu laptele praf, biberoanele, sterilizatul mie mi se părea un pic mai complicată și, poate, mai riscantă. Pentru că, îmi spuneam, e mai simplu ca bebelușul să bea laptele care e perfect pentru el, decât să-i dau ceva ce doar imită originalul și mai vine și în sticlă de plastic (dacă nu o sterilizez corect?) sau se poate contamina în n feluri. Mă rog, gânduri de mamă care citește prea mult. Probabil că a contat, și în reușita alăptării, dar și în dificultățile ei, și faptul că l-am născut prin cezariană și nu natural, cum îmi dorisem. Așa că am ținut cu dinții ca măcar acest capitol să-mi iasă, să fie așa cum l-am visat.

   Prima dată când mi l-au adus la sân mi s-a părut straniu. Nu-l vedeam să prindă foarte bine sânul, nu mi se părea că reușește să scoată ceva lapte, era mic și, parcă, fără putere... mă rog, deja mă vedeam ratând. O mai văzusem pe pediatră explicându-i autoritar unei colege de salon că bebelușul slăbește pentru că, de fapt, nu se hrănește, și eram sigură că nu vreau să ajung acolo. Așa că mi-am adunat forțele și, în ciuda durerilor și a stresului legat de complicațiile pe care le făcusem la cezariană, am cerut insistent să mă ajute să-l atașez corect, să-mi aducă o pompă ca să evit furia laptelui. Am scăpat, deci, fără dureri suplimentare iar bebe a început să ia în greutate (desigur, nu doar cu lapte matern). Binevoitoare, asistentele au mai trecut în fișa de observații ceva grame în plus, ne-am încadrat,teoretic, în norme și, după cinci zile de spitalizare, ne-am văzut acasă. 

   Privind în urmă, îmi spun că debutul lui Matei în viață a stat sub semnul dragostei noastre, dar și sub semnul lipsei noastre de experiență. Mă gândesc cu milă la orele lungi în care a stat departe de mine pentru că eu eram la reanimare, la orele în care eu l-am dat să-l ducă în salonul nou-născuților pentru că aveam dureri și nu mă puteam mișca așa cum trebuie și mi se părea că e mai bine pentru el acolo (poate de aceea acum refuză să se despartă de mine și în fiecare seară mâinile noastre se întâlnesc deasupra degețelelor fine ale Mariei). Îmi amintesc de laptele praf cu care-l îndestulau generos și la naivitatea cu care l-am acceptat. Mă gândesc și la momentele în care mă duceam să-l văd în acel salon și la goana mea (uitasem și de dureri, și de tot) pe coridor, în căutarea unei asistente, când am constatat că se îneca, că nu putea respira. Nesiguranță, ezitări. Apoi, ajunși acasă, dureri la fiecare mișcare și griji: unde doarme copilul? L-aș fi vrut lângă mine dar toată lumea spunea că trebuie să doarmă în pătuțul lui, că se învață prost, că voi vedea eu ce mă așteaptă.  Apoi plânsul și neputința de a nu putea să-i satisfac nevoile. Replici ferme ale celor care-ar trebui chiar să știe cum e cu alăptatul, mame sau medic de familie: - Dă-i, dragă, lapte praf, nu vezi că nu se satură? De ce chinui copilul?  Și mă văd acceptând supusă consilierea, încercând să fac totul perfect dar frământându-mă, în continuare, între ceea ce îmi doream, alăptare exclusivă, și ceea ce-mi reușea, combinația cu lapte praf.

   Abia pe la trei luni a urmat un fel de revoltă. După ce am citit diverse povești și articole legate de alăptare pe internet (acum cinci ani informațiile erau ceva mai puține, dar la fel de copleșitoare pentru o mama începătoare), m-am scuturat precum calul acela rupciugos din povești și m-am făcut că nu mai aud niciun sfat. Am ales să ascult doar de copilul meu și să-i ofer atât lapte cât și când are el nevoie. L-am luat cu mine în pat, am dormit cât de mult am putut, am mâncat (îmi rămăsese în minte că trebuie să fii și tu hrănită bine ca să poți avea laptele muult și bun atât de visat iar eu aveam o stare care numai chef de mâncare nu-mi dădea), m-am hidratat cât am putut și s-a produs minunea. Copilul a plâns mai puțin, laptele praf a dispărut din peisaj iar noi am dormit pentru următorii ani în trei. Pătuțul era acolo doar pentru a-l ști în siguranță când ieșeam din cameră. Nu, nu știam atunci de co-sleeping, dar n-am putut eu să fac altfel, așa m-am simțit bine. 

   Am învățat să dormim mai într-o dungă ca să nu strivim prințul moștenitor, să ne trezim înaintea zorilor ca să-l admirăm, să sporovăim, să ne jucăm cu el dacă era treaz. Eu am constatat că nu-i obligatoriu să fiu trează ca el să-și ia porția de lapte, și totul a fost minunat o bună bucată de vreme. 

   Pe la vreun an au apărut alte voci înțelepte cu informații pseudo-științifice: că laptele nu mai este decât apă chioară, că e prea mare, că rămâne cu sechele (va ști prea multe despre sâni sau ceva de genul) dacă-l mai alăptez, că va fi dureros pentru el la înțărcat, că-i neapărată nevoie să-l înțarc. Mie sufletul îmi spunea altceva iar bucuria pe care o aveam amândoi era imensă. Nu mai spun de câte ori laptele ne scutea de o grămadă de alte neplăceri: de la adormitul lin, la călătoriile liniștite, cu bebe mâncând oricând sau doar suzetând de plictiseală, la alinarea oricărei tristeți sau dureri. A trebuit să fac față, să găsesc argumente sau doar să tac încăpățânată. Și să-mi văd de alăptat și de copilul meu care creștea ca Făt-Frumos.
   A fost și acest aspect o problemă: prea creștea. - Îl faci prea gras, nu vezi ce fălcuțe are? Ba da, le vedeam, dar mi se păreau foarte frumoase așa cum erau. O asistentă bătrână m-a liniștit: - Lăsați, doamnă, copilul în pace! Când începe să meargă, va slăbi fără să vreți. A avut, desigur, dreptate. E slab și azi, pentru că e genul de copil foarte activ.
   Ultimul episod, înțărcarea, a închis cercul. Adică a fost la fel de stranie ca și primele zile de alăptare. Întoarsă de o lună la muncă, cu un copil de aproape 1 an și 8 luni, cu multe sarcini pe cap și nopți nedormite, am ales cea mai nepotrivită cale de a-l înțărca: l-am trimis la mama. Să fiu sigură că nu cedez și nu-i dau iar lapte (și azi sunt sigură că aș fi cedat ). Abia după mult timp mi-a spus mama cât de mult a plâns copilul zilele acelea. Cât am jelit eu e mai puțin important. Multă vreme a tânjit după sân, multă vreme se cuibărea lângă mine, ca și cum ar fi vrut iar lapte. Astăzi, n-aș mai fac la fel. Aș asculta de el până la capăt.

   Pe Maria-Sophia o alăptez de 7 luni, cu mult mai mult calm, fără atât de mult zbucium. Poate a contat și faptul că este născută natural, că am cerut-o lângă mine de la început, că am fost alta de la început, cu toate lecțiile învățate de la primul copil. Am mai avut ezitări, dar am descoperit o prietenă bună, care știe muulte despre mămici și lăptic (doulă, moașă, consilier alăptare, consilier Lamaze, omul din spatele BB Center), am descoperit mămici care au aceleași frământări, cu care pot vorbi, și e bine, bine. Copilul a văzut vreo câteva seringi de lapte în primele două-trei zile, în momente în care mă simțeam prea obosită, dar apoi am avut răbdare, am ținut-o mult la sân, în brațe și a mers de la sine. Am trecut și peste puseuri, ne alinăm și durerile de dinți, e bine și frumos. Aproape că nu știu când au trecut șapte luni. Când a început să lase sânul și să zică, cu gurița plină de lapte, mama. Ce va mai urma nu știu sigur nici eu, știu, însă, că îmi doresc să alăptez cât mai mult timp și că am momente când mi-aș dori să mă întorc în timp și să-i șterg lacrimile lui Matei, să știe că mama-l iubește, chiar dacă i-a refuzat ceea ce pentru el, atunci, era o dovada concretă de afecțiune.

Alăptare lină și muulte momente de neuitat!

 

Luna aprilie - în imagini

      A mai trecut un aprilie, mai ploios ca altădată. Dar în căsuța noastră a fost cald și bine. Au răsunat râsete vesele, chicoteli, am fost puși pe joacă și pe drăgănit, ne-am cunoscut mai bine, ne-am bucurat de noi. Și am răsfoit câteva amintiri, în timp ce Maria își descoperea noile abilități: vorbitul, râsul în hohote, strânsul în brațe al celor din jur, călătoritul prin patul părinților, ronțăitul jucăriilor. Matei o privește binevoitor, ca un frate mai mare ce este. Și noi ne privim, amuzați de ce copii ne-au venit în dar. 

Pulbere de stele- carte și film

Acum ceva timp (2012), am luat parte la un proiect care mi s-a părut perfect adecvat timpurilor în care trăim, Read-it, proiect în care era implicat și liceul în care lucram. Obiectivul principal al proiectului era acela de a-i aduce pe copii mai aproape de lectură prin intermediul mijloacelor tehnice moderne. Nu vorbim doar despre carte, ci privim un material realizat inteligent, care să ne stârnească interesul, să ne capteze atenția și să ne determine să deschidem cartea (mai multe – aici).

            Am căutat acum primul book-trailer la care am lucrat atunci pentru că îmi doream să vă prezint o carte care poate fi un dar excelent pentru un copil de vârstă gimnazială, pentru un licean sau chiar pentru un adult.

            Pulbere de stele, cartea lui Neil Gaiman, apărută la Editura Arthur în 2012, este una dintre cărțile care țin în priză acum noile generații, un roman fantasy care se citește ușor și pe marginea căruia se alunecă în visare și mai ușor. În traducerea lui Liviu Radu, cartea are ilustrații superbe realizate de Irina Dobrescu. Din păcate, doar coperta este color, la interior ilustrația fiind reprodusă alb-negru. Pe profilul ei de FB, Irina Dobrescu reproduce desene realizate în tehnică similară, delicate, sensible, rupte, parcă, dintr-o altă realitate (https://www.facebook.com/dobrescu.irina/photos). Prin urmare, în book-trailerul pe care l-am realizat noi, am folosit ilustrațiile realizate de Charles Vess pentru Stardust, romanul publicat de Neil Gaiman în 1999.

          
  Ce ne-a ieșit poate fi văzut aici:


                        

Ceea ce n-aș fi crezut eu este faptul că, după ce am citit cartea, voi descoperi un film care mi s-a părut mai bine realizat decât cartea, cu mai multă fantezie, cu grijă pentru detaliul elocvent, cu imagini memorabile, muzică bună și actori tineri, foarte cunoscuți.

           Realizat în 2007, în regia lui Matthew Vaughn, filmul îi are în distribuție pe Claire Danes, Charlie Cox, Sienna Miller, Michelle Pfeiffer.

Sâmbătă, de la 21, 30, pe Kanal D, rulează Pulbere de stele. Dacă ați citit cartea sau ați văzut filmul, dați-mi și mie un semn. Cum vi s-au părut? 

Cărțile care dau roade: Hans Christian Andersen s Fairy Tales, Editura Usborne

    Că mie îmi plac cărțile se vede imediat ce intri în casa noastră: avem drepturi egale și împărțim echitabil spațiul apartamentului. Că și ele mă plac pe mine se vede din felul în care mă urmează, credincioase, pe unde mă poartă drumul. Dar cărțile mele au prieteni noi, care sunt de o vârstă cu Matei. Și prietenii vin și se așează, firesc, în rafturi, pentru că nu-mi pot imagina cum ar fi lumea copilului meu lipsită de bucuria lecturii.

    Una dintre cele mai frumoase cărți pe care le avem în bibliotecă este Hans Christian Andersen s Fairy Tales, publicată la Editura Usborne, un dar de la Micul Cititor.

Coperta

     Îmi doresc ca Matei să învețe engleza și prin intermediul cărților pentru copii și mi-am imaginat că acest volum va fi un bun început. Surpriza pe care am avut-o la primirea coletului a fost una de proporții. Tipărită în condiții grafice de excepție, cartea este o achiziție care poate să-i dea unui copil o idee despre ceea ce înseamnă să fii bibliofil: să iubești conținutul cărții, dar, în egală măsură, să te bucure felul în care se simte cartea când pui mâinile pe coperta îmbrăcată în pânză de culoarea florilor de liliac, greutatea ei, felul în care aluneca degetele pe foile lucioase, plăcerea de a strânge cu privirea imagine după imagine, ca un avar, mereu surprins de ingeniozitatea celui care și-a propus să fure sufletul unui copil prin ilustrațiile unei cărți (Fran Parreno). M-am trezit, deci, cu un copil nerăbdător să desfacă pachetul, să răsfoiască imediat cartea, să știe despre ce este vorba în fiecare poveste.

Pagina de titlu

Titlul, autorii variantei repovestite, ilustratorul

Cuprinsul

Degețica

Cufărul zburător

  

   Pentru că limbajul în care a fost scrisă cartea este unul accesibil unui copil mai mărișor, care știe bine engleza, ne-am văzut nevoiți să-l provocăm pe Matei să-și imagineze despre ce este vorba în fiecare poveste, plecând de la imagini. A urmat să-i facem noi rezumatul fiecărei povești, așa cum știam că fusese scrisă de Hans Christian Andersen. La unele dintre ele, a făcut legătura cu un serial de desene animate pe care îl văzuse pe MINIMAX, Povestitorul Andersen  (http://www.trilulilu.ro/video-animatie/hans-christian-andersen-ratusca-cea-urata), serial care ne era drag și nouă pentru că-l educa fără a-l traumatiza cu violența specifică atât de multor desene impropriu numite pentru copii.

     Aventura în care am plecat datorită acestei cărți este abia la început, deși cartea a ajuns la noi de mai bine de o lună. Ne-am orientat și, după acea seară în care am făcut cunoștință în ritm alert cu universul cărții, am revenit la una dintre povești, Rățușca cea urâtă, cu gândul că este în ton cu primăvara de afară și cu Paștele care se apropia.

Rățușca cea urâtă

Rățușca cea urâtă

    Îmi imaginasem că aș putea încerca o metodă care dădea rezultate excelente la copii mai mari: predicția plecând de la termeni dați. Mi-am revenit destul de repede, când am sesizat că-l oboseau întrebările mele: - Ce crezi că se va întâmpla mai departe? - Ce te face să crezi acest lucru? Evident, felul în care se organiza informația în mintea unui copil de nici 5 ani era altul și îi venea greu să construiască un scenariu viitor. Ne-am lăsat furați de farmecul poveștii și ne-am folosit timpul rămas liber discutând despre întâmplările prin care trece puiul de lebădă, despre cât de mult contează să știi cine ești, să ai încredere în tine, să nu lași pe nimeni să-ți spun că nu ești suficient de bun.
    În timp ce tati făcea o lectură adaptată celor 5 ani ai lui Matei, eu îmi pregăteam varianta în limba română, mult mai amplă, și creioane, foi, pentru activități conexe.
    Am făcut, apoi, o comparație între filmulețele animate pe care le-am găsit pe internet. A remarcat imediat că existau mici diferențe în modul în care povestea fusese transpusă pe peliculă.

  După lectură, în etape diferite, am încercat să desenăm o lebădă și o rață (ca aici), ne dorim să facem un pui de rață din fetru (ca aici) și visăm la un lac populat de păsări inspirat din ceea ce am citit.

  Un alt punct în plus pe care l-aș acorda voulmului este prezența, la final, a portretului autorului și a unei selecții de date importante din viața autorului.

Date despre autor

   Partea frumoasă este că volumul este un univers în sine. Ilustrațiile și poveștile pot fi surse pentru n activități, poate fi folosit până la vârste mari (liceu), ca un bun exercițiu de limbă engleză și inspirație pentru orele de desen artistic.

Încă un an, cel mai frumos

   E seară, ar trebui să mergem la culcare. Dar suntem păsări de noapte. Mâinile mici i se încălzesc pe cana  de ceai. E albastră, cană de băieți. Iar ceaiul e de mentă, cu miere, așa cum și-a dorit. A dormit bine la prânz și acum nu se satură de joacă. Mânuțele cu degete lungi, fine, clădesc din cuburi săbii pentru eroi și dragoni fabuloși. Pentru mama, așează cuburile în forma unor flori de toate culorile. Florile sunt din aceeași scenă cu o casă uimitor de frumoasă: ferestre, ușă, ziduri înalte, până și coșul de fum e la locul lui. Lui îi plac dragonii, florile sunt pentru fete. Dar și eu sunt un soi de fată, așa că vrea să mă bucure și pe mine. Mă uit perplexă la căsuța construită: când a crescut?!

   Dincolo, Maria doarme obosită. A râs pe săturate înainte de a adormi. Și-au făcut un ritual seara. Când eu aș vrea să se liniștească mai repejor, să mai prind câteva minute pentru mine, ei se uită unul la altul ca și cum nu s-ar fi văzut demult și râd cu o poftă contagioasă. Vocea mea capătă inflexiuni serioase: e târziu, stingem lumina, toată lumea doarme. Ei râd relaxați. Mânuța mică o caută pe cea un pic mai mare. Degețelele se împletesc. Ochii sclipesc de bucurie. Mânuțele Mariei conturează chipul lui Matei. El îmi spune că îl mângâie. Ea are un fel de uimire în gest. E prima față de copilaș pe care o cunosc mâinile ei. Vocea îi exersează, în ultimele zile, primele silabe: ma-ma, a-pa, ba-ba. Acum râde, însă, și-l caută pe el, pe fratele mai mare.

   Îmi propusesem să scriu despre ce a făcut acest an unul cu totul special. Dar nu s-au adunat atât de multe lucruri spectaculoase de povestit. Tot ce a fost ține de firesc, de viață, cu bune și cu rele, cu toate cele frumoase și mai puțin frumoase. Dacă s-a întâmplat să vină Maria atât de repede, e un fapt atât de minunat și tot atât de simplu. Oamenii fac copii. Așa se perpetuează specia, pare-se. Și, totuși, e în mine ceva din uimirea Mariei din seara aceasta, pentru că ea e prima Marie care a venit la mine. Nici măcar nu-mi propusesem să-i spun așa, îi spuneam ceva mai princiar Sophia, până când numele s-a lipit de ea și i-am spus, în trei, Măriuca. De atunci mă tot mir cât de simplu este să fii fericit, câtă putere au nodurile acestea de copii în care se împletesc visele mele cu ale tatălui lor.  

    M-am trezit, ca și la Matei, că fiecare zi e atât de bogată încât mă recunosc învinsă și cu limite bine stabilite: nu pot ține minte fiecare gest, fiecare sunet, fiecare gând pe care-l intuiesc în privirile lor. Nu pot face tot ce mi-aș dori ca să simt că nu irosesc fiecare clipă primită în dar. Aș vrea să le pot colecționa, răsfoi, savura iar și iar. Am devenit lacomă, nu mai știu să mă mulțumesc cu puțin. Poate nu-mi reușește mereu, dar cred că am devenit mai atentă, mai dornică de a face ca fiecare moment să aibă o identitate, chiar și aceea  a unuia de liniște, de calm, de pace.

  Am îmbătrânit, cumva, și pentru că nu mă mai grăbesc pe nicăieri. Doar sunt aici. N-am altceva mai important de făcut, nu alerg, nu pierd nimic mai important în altă parte. Sunt, doar, aici. Am văzut ce ușor dispar oamenii care contează pentru noi, am văzut că lucrurile bune se întâmplă tuturor, ca și cele rele. Că e așa de ușor să pleci și e atât de frumos când rămâi. Sunt ca un cititor pasionat care tocmai și-a ridicat permisul: abia aștept să citesc ce scrie pe fiecare pagină, abia aștept să aleg ce să citesc.

   Încă un an. Plin, rodnic. Anul în care ne-am învins fricile, cele pe care le-am știut. Anul în care am descoperit că nu cunoșteam toate modurile în care poate râde un copil.