Îmi iau zilnic puterea de a merge mai departe din zâmbetele celor din jur. La modul aproape egoist, când sunt acasă, nu mă îndur să mă despart de "darul" meu cu ochi negri nici două minute. Când doarme, obrajii micuţi au linii dulci, rotunde, pleoapele îi acoperă ochii mari, genele îi tresar uşor, prelungi. Liniştea aceea de pe faţa lui are ceva atât de profund în ea, încât te face să te mişti cât mai puţin, ca să nu-l trezeşti din somn. Şi eu, şi tati, ne facem semne şi ne uităm la el, ne arătăm expresii noi, ne amuzăm, cu degetul la buze: doarme micul prinţ.
Şi apoi, urmează festinul unei noi zile, pline de alte mici aventuri. Primele clipe după ce se trezeşte din somn sunt luminate de o bucurie a regăsirii, a recunoaşterii: "- Mama, baţe, mama!" Şi mama îl ia în braţe, şi-şi alină dorul de pui. Şi râsul vine de la sine, mici clinchete, cheful de joacă stârnit de acea energie aproape inepuizabilă. Fiecare zi liberă de mari griji, pe care i-o pot dedica, e o zi câştigată. Puiul e liniştit, noi ne săturăm de joacă, de jocuri, de alint, rămâne în urmă senzaţia că ziua a trecut cu folos, aşa cum se cuvenea să treacă. Parcă nimic nu mai are valoarea de altă dată, nimic nu mai pare atât de important sau de grav, atât timp cât puiul este sănătos şi aleargă prin casă.
Încrucişări de priviri, căutări, surpriza descoperirii, în fiecare zi ne cunoaştem mai bine, vedem ce am mai învăţat şi ce mai ascundem în noi. Călătoria e abia la început şi am un chef nebun să nu mă grăbesc, să mă satur de "aici " şi "acum".
Ceea ce mă uimeşte mereu este senzaţia permanentă de călătorie în timp, oscilarea între ieri şi azi. Mă văd mereu copil, mă simt iar copil, chiar dacă oboseala şi grijile îmi aduc uneori aminte că trebuie să-mi joc rolul de adult. Şi o fac, de altfel, cât mai serios, deşi în mintea mea abia aştept să mă refugiez iar în lumea noastră, luminată de ochii negri şi zâmbete inocente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu