Încerc să ţin timpul pe loc, dar nu-mi reuşeşte şi va trebui să accept lucrul acesta. Mai sunt doar cateva zile şi încep munca, Matei a răcit, sunt obosită, încerc să nu mă gândesc, poate aşa mă trezesc că a şi trecut ce a fost mai dificil şi eu nici nu am remarcat. Nu ştiu dacă ţine, aş vrea.
Îmi încarc bateriile visând. E deja vară, sunt în gradină, Matei se joacă în braţele mele, Ţumpi încearcă să se strecoare între noi, ca şi cum ar vrea să se molipsească de toată iubirea noastră, sau, şi mai frumos, ca şi cum ar vrea să fie şi el un băieţel răsfăţat de mama.
Iarba miroase a soare şi a praf, dar şi iute, arome stranii, pe care nu le remarcam altădată. Flori mici, sălbatice, atrag gâze toropite de căldură. E vara fluturilor, pe care îi văd peste tot, mai mulţi ca niciodată, pătaţi cu portocaliu, aşa cum erau aceia care, în copilărie, se adunau cu zecile pe liliacul înflorit de lângă casă.
Grădina e parcul nostru în care mergem zilnic, în care facem paşi mici printre ierburi mari, copăcei, scaieţi, în care ne târâm de-a buşilea şi ne sclipesc ochii de bucuria jocului cu alţi copii. Mie îmi fug ochiii departe, pe Dunăre. Mă relaxează libertatea aceasta a privirii care nu se izbeşte brutal de ziduri, stâlpi, hidoşenii citadine. Flori, iarbă, nori, soare, aer limpede şi apă, multă apă curgătoare. Timpul aici nu curge, are doar ritmul lui, circularitate. E dimineaţă, joc, e prânz, somn, e dupăamiază, joc şi râs, e seară şi iarăşi cădem frânţi de oboselă, cu satisfacţia că am mai lăsat o zi plină în urmă.
Când trec pe stradă, fac efortul să-mi imaginez copacii în floare, deşi e frig şi abia februarie. Mă cuprinde o bucurie nebună la gândul că mai sunt atât de puţine zile până la primăvară, până când nările mele vor prinde iar miresme de iarbă crudă şi de soare cald, de ghiocei, ramuri de cais, miros de pămănt ud de ploaie şi rodnic. Oricât de departe aş pleca, oricâte nuanţe de gri mi-ar întuneca privirile dimineaţa, rădăcinile mele ţipă după firesc şi simplu, după acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu