Copii

  Copii mari, copii mici, copilul meu, în fiecare din ei. Azi am constatat că am o meserie care nu se poate uita, că n-am uitat să vorbesc pe înţelesul adolescenţilor deşi de curând am învăţat limba lui Matei, cea care începe cu "gî", "mama", "papa", "baba", "ete", "Ada", "Adna", "tata", cu varianta "tati". 

  Am fost azi la muncă, dar am rămas şi acasă, lângă puiul meu. N-am ştiut cum să mă întorc mai repede, ca să fiu iar întreagă. Băiatul meu e mare, e tot mai independent şi poate să doară că se îndepărtează, e aşa de bine să ştii că există cineva pentru care poţi face atât de multe, care se bucură atât de sincer că te are aproape.

  Lumea mea e alta şi e atât de frumoasă. Pe agendă am vrut să-mi lipesc o piesă de puzzle ("paji", în limba bebe), ca să nu uit nici o clipă că am găsit deja piesa care-mi lipsea, piesa cea mai importantă, că am ghicit motivul ascuns în tapiţerie iar acum, cred, aş putea să mă las în voia plăcerii de a călători.

  Am lăsat acasă "paji", dar tot mi-am lipit, în agenda mea de om mare, mici desene care să-mi descreţească fruntea cât mai repede în caz de se adună nori pe cer.

  Apolodor e o prezenţă vie, acum sub numele de "Apîdîn", cel care a făcut "buf" de pe un avion, lovit de-un nor. Hai să recunoaştem, fiecare dintre noi mai cade "din nori", unde ne urcăm plini de entuziasm.  Ca să nu uit, citim din "Cărţile cu  Apolodor", aproape zilnic. Prima propoziţie pe care o aud dimineaţa e " - Mama, na catea maie, maie!" (în traducere, "-Mama, dă-mi cartea mare, mare!"), sau "catea Apîdîn", aşa că n-am cum să rămân în urmă cu lecturile.  Şi pentru că povestea se reia, am timp să meditez în voie la subtilităţile ascunse într-un text aproape copilăresc, de un autor genial.

  Nu ştiu dacă mai contează ce poveste citeşti, uneori, important e să se ţeasă magia, să se oprească timpul în loc, să laşi să iasă la lumină copilul din tine, care se bucură azi de povestea citită altui prunc, de lumina din ochii lui negri.