Acum ani buni, în primul an de facultate, am stat în cameră cu o colegă mare iubitoare de animale. Cum şi mie îmi sunt foarte dragi, am fost imediat de acord când a venit cu propunerea să-şi aducă de acasă "pisicuţa".
Prin urmare, într-o duminică seară ne-am trezit în camera populată deja de cinci suflete cu un al şaselea, mic, dar cu personalitate. Prima impresie: pisica nu era minunea pufoasă şi simpatică pe care abia te abţii să o iei mereu în braţe, ci un drac de pisică negru ca abanosul, cu nişte ochi verzi, electrici, cu cele mai ascuţite ghiare pe care le-am văzut vreodată şi extrem de rea. Se uita cu atenţie la tine şi, la prima tentativă de a o mângâia, te zgârâia temeinic. După vreo două zile, cu mâinile zdrenţuite de atâtea dovezi de iubire, am depus armele. Mâţa era sălbatică. Stăpâna m-a pus în temă: pisica avea un istoric de familie trist. Din motive neelucidate, mama refuzase să o alăpteze şi fraţii pisoi o scărmănaseră zdravăn. Singura pe care o iubea şi căreia îi tolera să-şi arate dragostea era colega mea, cea care o adoptase.
Am mai trăit, deci, o vreme, în cameră cu minunea neagră, sfâşiată între două instincte: acela de a o iubi şi a-i arăta afecţiune, cum făcusem şi înainte cu fiecare animăluţ găsit pe undeva, şi instinctul de conservare ( mâinile mele se revoltau la fiecare întâlnire cu ghearele pisicii).
Morala poveştii: Ca şi pisica de mai sus, uneori mă simt extrem de "neagră", cu o prea mare pasiune în a mă apăra, poate şi de cei care m-ar putea iubi. Nici măcar un posibil "istoric de familie" mai mult sau mai puţin trist nu motivează bătăile de cap pe care mi le creez uneori. Când reuşesc, totuşi, să ies din cercul vicios, mă minunez şi eu de câte pot zace şi în sufletele celor care par, din afară, tot atâtea soiuri de "pisici negre".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu