De-a pandemia și drumul. Un site, www.autogedal.ro, și noi orizonturi

 

Știți momentele acelea dificile în care dai de un necaz și prietenii, vrând să te susțină, reușesc doar să toarne mai mult gaz pe foc? Momentele în care te doare rău sufletul și auzi un inocent ,,- Lasă, măi, putea să fie și mai rău!,,? Le știm azi cu toții mai bine, mai ales că am descoperit ce înseamnă ,,pandemie,,. Ne-am încurajat, ne-am susținut, am cugetat cât pentru ani în care am fost prea pe fugă pentru a putea  sta un pic mai mult cu noi înșine. În jurul nostru, am văzut oameni care au suferit imens, care și-au pierdut membri ai familiei, prieteni, vecini. ,,Suferință,,, ,,boală,,, ,,moarte,, au devenit termeni care au intrat în vocabularul nostru de bază, îi auzim zilnic, peste tot.

Din tot haosul din jur, fiecare dintre noi a evadat cumva, fie și pentru câteva clipe. Închiși în casă, am (re)descoperit lecturile, jocurile în familie, joaca pură, curată, filmele, evadările virtuale prin teatre, grădini zoologice din toată lumea sau doar …prin casele celor dragi, care aveau o conexiune bună la internet și puteau să-și mai aline dorul apelându-ne sau răspunzând apelului nostru. Și ne-am păstrat mințile mai întregi grație acestor evadări.

Când am putut ieși din casă, am binecuvântat fiecare floare, fiecare pom care ne-a dat binețe în cale. Așa ni s-a întâmplat și nouă. Am avut șansa de a descoperi, exact când aveam mai mare nevoie, o grădină secretă. Azi, trec pe lângă ea și magia pare să-i fi dispărut. Dar în primăvara lui 2019, în care am intrat cu toții în carantină, grădina aceea a fost pentru noi o lume în sine, pe care am descoperit-o zi de zi. Pentru că era închisă cu garduri înalte, puteam ieși acolo fără să deranjăm, fără să încălcăm vreo regulă și puteam construi un micro-univers doar al nostru. O mamă, care avea șansa de a putea să stea cu cei mici acasă, și doi copii, învățând despre lume, încercând să țină urâtul deoparte. De jur-împrejur, blocuri gri, străzi goale, un bulevard pe care treceau mașini ale poliției cu sirenele pornite, mașini de salvare care strecurau fiori până în cele mai ascunse cotloane ale sufletelor și o natură care părea să o ia razna, înflorind în toată bogăția ei, parcă pentru a acoperi, cumva, toată moartea care făcea concurență bucuriei de a trăi.

 Am fost, cea mai mare parte din timp, doar eu și cei mici. Și a trebuit să descoperim cum să facem din nevoie drag iar din ceea ce ne era dat să iscăm amintiri de neuitat, cât mai frumoase, pentru mai târziu. Încă la vârste la care sunt receptivi la sugestiile mamei, copiii au avut răbdare să învețe miresme noi, de ierburi și de flori, de soare și de umbră, de praf, de ploaie. Au pipăit frunze și petale, scoarță, pământ reavăn sau aspru, setos de ploaie. Au făcut din țărână și din mocirlă jucării. Au mângâiat aripi catifelate de fluturi. În fața copacilor înfloriți, au stat o clipă în plus să le prindă aromele, să le urmărească păsările, să asculte cântece pe care altă dată nu le auzeau. Apoi, au pictat,, au modelat și au desenat ceea ce văzuseră afară. Și timpul s-a scurs ca în povești. Serile, adormeau senini, cu părinți mulțumiți că urâtul rămăsese, încă, departe.

La un moment dat, grădina magică nu ne-a mai încăput și am căutat refugiul la bunica. Într-un moment de răgaz, am adunat bagaje cât pentru toată familia, laptopuri și tablete, cărți, caiete, așa, cam pentru două școli on-line și două slujbe de acasă.   Ne-am uitat amețiți la grămada de bagaje și am realizat că sunt așa de multe, de părea că ne mutăm definitiv. Nu mai spun că ne mai doream să luăm cu noi și bicicletele, pentru că în spatele grădinii bunicii se întindeau câmpurile arse de soarele dobrogean și visam să ne dezmorțim pedalând ca niciodată. Așa am fost nevoiți să descoperim soluții inedite pentru provocările pe care nu le mai întâlnisem până atunci. Căutările noastre ne-au dus către site-ul www.autogedal.ro, de unde ne-am comandat primele noastre suporturi de biciclete cu prindere pe cârligul de remorcare al mașinii. Cele patru biciclete pe care le doream duse la casa din satul bunicii puteau fi, astfel, transportate în siguranță. Portbagajul, prea mic pentru ele, plin de genți și gentuțe, n-ar fi avut nicio  șansă de a le cuprinde. A le lăsa în oraș nu intra în discuție, micile noastre ieșiri în familie erau terapie pentru fiecare dintre noi și ocazii să ne dăm frâu liber și altor pasiuni: desen pentru cei mici, înot, fotografie.

Trecerea de la poezia în care ne îmbrăcam voit fiecare zi la treburi concrete și termene clare de respectat ne-a făcut și ea bine. Aveam ceva de făcut. Puteam face acel ,,ceva,, bine dacă ne documentam suficient, dacă puneam întrebările potrivite. Și aici ne-a fost de mare ajutor numărul de contact de pe site. Am putut să ne lămurim toate nedumeririle, să alegem corect acel cârlig de remorcare pe care să se poată fixa corect suportul de biciclete care să susțină eficient cele patru biciclete din dotare.                                                                                                              Inițial, am apreciat că aceste cârlige erau omologate RAR și EU și dețineau certificate ISO 9001. După, am realizat că fără un sfat de specialitate, faptul că puteam alege dintre cârlige auto Auto-Hak, Galia Hakpol, Thule și Westfalia Automotive mai rău ne zăpăcea. Apoi, habar nu aveam dacă e mai bine să folosim cârlige auto semidemontabile sau cârlige demontabile. Termeni precum ,,cârlige cu cheie,, sau ,,cârlige cu flanșă,, ne făceau să ne simțim ca pe un teren minat. La telefon a răspuns George, un domn cu o voce competentă, care a simplificat rapid căutările noastre. I-am povestit despre Alma, Skoda noastră deja bătrânioară, dar fidelă și rezistentă la drum lung, iar el i-a găsit cârligul adecvat, unul semidemontabil, cu șuruburi. Instalarea lui a fost o joacă pentru meșterii de la atelierul auto de lângă blocul nostru, așa că mașina s-a modernizat chiar în ziua în care a ajuns curierul. 

Suport pentru 4 biciclete

Toată agitația ne-a fost răsplătită cu cele mai dragi imagini, acelea de acasă, cărora le dusesem dorul săptămâni în șir. Și, dacă până mai ieri tânjeam după muntele aflat atât de departe, acum am reușit să descoperim aici, în Dobrogea noastră aridă, peisaje unice, născute din împletirea dintre ape și uscat, din zbaterea vânturilor aspre, secetă prelungită și câte o bură de ploaie răzleață. 

                                           Marea.

Constanța

Dealurile.

                                                        Lângă Mânăstirea Saon (Tulcea)

                                                                            Isaccea

                                Canalele tăiate prin stufăriș.

 

Garvăn

                                                                                    Garvăn

                                 Florile crescute din pământul arid.

                                                            Ciuline și flori nemuritoare (Garvăn)

 

                                                                Floarea-soarelui, pitică

                                                                        Măciuca-ciobanului

Vârfurile de munți, cei mai vechi,  Munții Măcinului, tociți parcă anume pentru picioare de copii și de părinți care au stat prea mult în casă.

                                                                   Munții Măcinului

 Munții Măcinului (vedere spre Greci)

Fiecare colțișor devenise, peste noapte, mai prețios. Din fuga mașinii sau de pe biciclete, pe jos, deseori, ne luam la întrecere căutând să vedem frumosul pe lângă care treceam indiferenți mai ieri.

                                                                                  Gușter

Undeva, acolo, urâtul își făcea de cap. Dar noi vânam câte un curcubeu după fiecare zi cu ploaie. Câteodată, chiar, învățam cuvinte noi, precum parhelion, și admiram înainte de apusul unei zile fierbinți de vară curcubeul vertical care dubla îndrăzneț lumina soarelui.

                                      Parhelion, apărut într-o zi fără ploaie, toridă

                                                                       Parhelion

M-aș bucura să lăsați mai jos câteva rânduri în care să povestiți pe unde ați căutat frumosul în această perioadă. Poate chiar să ne dați idei de locuri pe care nu merită să le ratăm pe aici, pe aproape de casă.

                       

                     

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2021.

Fotografii de pe site-ul www.autogedal.ro , din albumele Facebook Autogelal și din arhiva personală. 

Zâmbete pentru fiecare zi, inspirație pentru fiecare clipă - www.answear.ro

 

  

     ,,- Maria, ce vrei să fii tu când te vei face mare?

-           -  Mămică!,, Și ochii îi sclipesc în lumina de octombrie. Ar putea visa la meseria de medic, la o carieră pe scenă, s-ar putea visa printre culori. Ea vrea să le aibă pe toate. Vrea să fie… mamă.

     Sigur, la cei opt ani ai ei încă nu știe că a ales perfect. E o super-carieră. Și nici nu ai nevoie de prea multe diplome. Cunoștințe, abilități, creativitate, intuiție, răbdare…o, cât de multă răbdare, de acestea, da, vei avea nevoie din plin. Nu de alta, dar nici copilul datorită căruia te vei numi ,,mamă,, nu vine cu vreo carte care să cuprindă instrucțiuni precise de îngrijire, mângâiere și bună creștere, așa că rămâne doar să-l asculți cu maare atenție și să te deprinzi cu un fel de mers pe sârmă ceva mai năstrușnic împreună cu el. Sigur, unii zic că-i vei fi ,,mentor,, (prețios titlu!). Eu mă gândesc că-i ești, mai curând, învățăcel.

    Undeva, între ieri și azi, din pruncul purtat în brațe, copilul s-a transformat într-o ființă independentă, cu personalitate puternică și idei clare. Știe ce vrea și de ce. Spune ferm și te face să-l asculți cu mare drag. Te gândești că vei fi făcut ceva bine de știe să se poarte în lume cum se cuvine. Îl admiri că este mai el însuși decât ai fost tu vreodată. Ții pasul cu el, dacă poți. Spui, sincer, când simți că ai lua o pauză. Te reinventezi. Zâmbești. Te oglindești în ochii curioși.

    După multe nopți nedormite, ceva fire albe ivite ca, prin minune, să dea farmec chipului pe care și timpul a mai lăsat ceva urme ale trecerii lui, vine un moment când ai revelația că ai loc și pentru tine în viața ta. Îți amintești și mai clar cine ești și accepți că te-ai schimbat. Fiecare experiență din viața ta de femeie, soție și mamă aduce cu sine mici revelații.

     Au existat clipe când te-ai refugiat în natură și de acolo ai luat puterea de a respira profund, de a gândi calm și de a merge, constant, mai departe.

      Într-o zi, ai reînvățat să fii și feminină, nu doar eficientă. S-a nimerit să vezi o fetiță de aproape trei ani bucurându-se de rochia ei albă. Și ți-ai amintit că tu ai lăsat gingășia în urmă. Sigur, nu aveai timp să alergi prin magazine. Lumea aceasta modernă a adus, însă, aproape de tine, așa, ca în basme, orice îți dorești. Un click, un site, și deprinzi termeni noi: branduri premium, branduri sportive, mărci de renume, lifestyle. Mintea reține câteva repere clare. Unul, în mod special: site-ul: https://answear.ro/. Realitatea capătă noi dimensiuni și fiecare provocare are noi soluții. Acum nu te mai poți scuza că nu ai timp, poți comanda rochia albă la care visezi chiar acum, de aici - https://answear.ro/h/rochii-albe.html.            

       

   

     Poți proba și rochia aceea pe care Maria o desena pentru tine. E roșie ca focul și numai bună pentru sărbătorile ce vin. Tastezi https://answear.ro/h/rochii-rosii.html și răsfoiești imagini: ținute de zi, de seară, office? Ai ocazia să mai renunți la ținuta cuminte în care cămașa albă este baza, sacoul nelipsit și pantalonul, vai, cea mai iubită piesă din garderobă. Înveți că transportul este gratuit, că poți proba, aprecia finețea texturii, felul în care se așează faldurile țesăturii, felul în care lumina pune în evidență culoarea și, în ultimă instanță, pe tine. Lași emoțiile deoparte, asculți chicotelile copiilor. ,, - Mama e o zână!,, Te amuzi. După atât de mulți ani în care te-au văzut în pijamale, în trening sau în ținuta sobră de muncă, îi surprinde și pe ei invazia de culori din dormitorul tău. Bine, inițial au fost surprinși de coletele care au învățat drumul către ușa apartamentului vostru. Se obișnuiesc, însă, și le place. Mama a găsit o nouă bucurie și alege cu inspirație să aducă puțină eleganță în viața organizată de părinte, soție, angajat. 

    

  

          Uneori, dai greș. Te relaxezi. Poți trimite înapoi coletul, poți face haz împreună cu ei, criticii tăi severi, pe seama ultimelor achiziții. Sigur, silueta îți dispărea în salopeta largă de blugi, dar… ce râs spumos, ce filmare simpatică a ieșit și ce de fotografii numai bune de înrămat! Ba le-ai mai dat și curaj celor mici să-ți creeze chiar ei ținute, să schițeze viitoare fustițe, rochițe, pantofi de prințesă și umbreluțe asortate!

    

    În arhivă, se adună modele, cântărești idei, te aventurezi, testezi noi linii, ce mai… începi să înțelegi ce înseamnă fashion, cum este să treci de la dulapul tău modest la un dressing de care să fii mândră. Răsfoiești alte pagini, dai peste alte imagini. În lumea aceasta mare, alte femei ca tine se reinventează în fiecare clipă, inspirate de zâmbete, priviri, culori și linii îndrăznețe. Pe site-ul concursului internațional de creație vizuală, Lifespiration - https://lifespirationstartshere.answear.ro, se adună mărturii ale celor care știu că fiecare clipă își merită aprecierea ei, fiecare pas poate fi o victorie.

   M-aș bucura să povestiți și voi, în comentarii, despre sursele voastre de inspirație, despre motivele care vă fac să vă ridicați și să dați sens încă unei zile.  

      

Foto - arhiva personală

     Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2021.

    Fotografii de pe www.answear.ro și din arhiva personală. 

SuperBlog 2021. Redescoperirea sensului

 

Blogul meu s-a născut la scurt timp după ce am realizat că fiecare zi este plină de evenimente, că timpul are o altă dimensiune când ești mamă și că sunt atât de multe trăiri peste care se poate așterne uitarea. Am ales un nume jucăuș, am amintit de călătoria în care ne aflăm, de prieteni și oameni dragi pe care îi căutăm așa cum Apolodor, pinguinul lui Gellu Naum își căuta familia. Am scris rar, dar cu atât mai prețios pentru mine, despre lungul drum spre noi înșine.

În 2015 am descoperit și competiția SuperBlog. Am acceptat provocarea și, pentru puțin timp, am ținut pasul cu participanții la acea ediție. Apoi, am renunțat, și am rămas doar spectator din umbră, învățăcel timid în ale blogging-ului.

Anul acesta, SuperBlog ajunge la a 23-a ediție și probele stau sub semnul afirmației ,,Competiția cu TINE începe!,,. După o lungă perioadă de redescoperire, de redefinire, după introspecții și serioase priviri aruncate în viitor, am hotărât că merită să încerc să-mi conturez harta succesului și în blogging, cu atât mai mult cu cât există o comunitate de care m-am apropiat an după an, oameni pe care îi admir și care mă inspiră constant.

Deci, nu vă întrebați ce caut eu aici, în competiția de toamnă. Uitați-vă, doar, cu atenție, la oamenii frumoși care au acceptat provocarea și fiți de acord cu mine că este greu să reziști ispitei de a veni lângă ei.

Și, pentru că o asemenea provocare presupune termene limită, multă creativitate, teme pe care să scrii după serioase documentări, în competiție sunt implicați sponsori, parteneri media  și bloggeri parteneri, toți pregătiți să ne susțină, să ridice ștacheta și să ne însoțească pe drumul spre cea mai bună versiune a noastră oglindită în rândurile din aceste spații virtuale.

Grădina secretă

     Una dintre cărțile nostre preferate este Grădina secretă, a scriitoarei Frances Hodgson Burnett. Citită împreună cu micii pasionați de povești din familie, ne-a rămas reper pentru carte de calitate pentru grupa de vârstă 7-14 ani și nu numai.

   La cartea acesta ne-am tot gândit când am descoperit grădinile ,,părăsite,, din cartierul în care ne-am relocat exact când s-a impus izolarea. Vegetația bogată din jurul blocului în care urma să ne mutăm a tras serios în balanță încă din perioada în care alegeam apartamentul. Tânjeam de ani buni să simt și în Constanța că vine primăvara, așa cum simțeam acasă. Și în zona primei noastre locuințe erau multe case, erau pomi. Dar străzile înguste, prăfuite, tot mai aglomerate pe măsură ce noi blocuri răsăreau pe locul fostelor case bătrânești, nu erau chiar tot ce visam. Domina culoarea gri, praful și nevoia de a te feri din calea mașinilor, de a te strecura, tu, pietonul care nu aveai loc nici pe trotuarul-parcare, nici pe șosea.

   Izolarea la domiciliu cu doi copii energici și lipsiți în mod obișnui de binecuvântarea de a sta la soare mi s-a părut și dar, și coșmar. Ne mai trăgeam sufletul din iureșul zilnic dar continuam, exact în perioada în care ar fi trebuit să fie cel mai bine pentru noi, ,,blocatarii,,, să stăm între patru pereți. 

   Bucuria noastră au fost rămășițele unor foste gospodării îmbătrânite natural sau demolate pentru a face loc noilor cartiere. Pe terenul viran rămas, în primăvara aceasta au înflorit și zambile, și narcise, piersici, vișini și gutui care m-au copleșit cu numărul lor și risipa de culori și miresme. Balsam pentru suflet ne-au fost și punct de plecare în nenumărate discuții despre flori și insecte, despre păsări și copaci.
      I-am învățat pe cei mici tot ce știam despre fiecare plăntuță, le-am fotografiat cu grijă, iar și iar, să prindem în fiecare imaigine frumosul pe care l-am fi putut ignora altădată. Acum devenea atât de important să nu uităm de tot ce e bun în lumea noastră, de tot ce putea deveni o amintire prețioasă pentru mâine. 
    A fost modul nostru de a da sens unei lumi care devenise cenușie, diformă, amenințătoare.
        Pe voi, ce vă ajută să dați sens fiecărei zile? M-aș bucura să-mi lăsați un gând în comentarii. 

                        

                                                                                                   

Și, cum mai merge școala de acasă?

    ,,Și, cum mai merge școala de acasă?,, Prietena mea mă întreabă curioasă. Are emoțiile ei și știe, ca fiecare părinte, că nu se face școală pretutindeni la fel.

       ,,Cum vrea.,,, îmi vine să-i spun, cu gândul la n zile în care coloana mea scârțâie de durere de la statul încremenit în aceeași poziție pe scaun. Vorbesc de școala copiilor, că acolo e mai simplu și doare mai puțin.

      Cum să doară mai puțin, mi-ar zice părinții amărâți că nu se face destul, că doamna nu corectează, nu predă, nu stă pe platformă, nu…

      Păi, strict în cazul meu, nu doare așa rău. Că n-am niciun dubiu că vor trăi  bine-mersi și fără ce nu apucă doamnele noastre să pună în copii în acest moment. Mai sunt și eu pe aici, mama, și mi se pare un vis că pot să stau mai mult cu ei acasă, că văd ce și cum au acumulat sau nu. Că văd, mai ales, pe cine lăsam atât de multe ore la școală sau acasă, aplecați deasupra caietelor, fără ca eu să pot sta prea mult cu ei de vorbă, fără să-i privesc, să le urmăresc ochișorii și gândurile. Eram o persoană cât de serioasă puteam să fiu eu și tânjeam mereu după copiii mei. Și pierdeam clipe, zile și ani din viața lor.

       Când una dintre doamnele noastre i-a luat mai încet, lăsându-i să-și trăiască emoțiile, să se adapteze la izolare și să se bucure de familie, a apărut panica. Nu e treabă serioasă, nu-i ajută pe copii, nu-i pasă de ei. Nimic nu s-a înțeles din blândețea și delicatețea cu care le proteja doamna sufletul de răul lumii gândind să nu se mai pună o altă presiune pe copii. Și pentru că fișele nu erau destule, nici link-uri cu n activități, filme, muzică, povești, s-a început etapa a doua, cea ,,serioasă,,. Cu teme și mai multe, cu n ore de descifrat și manuale, și culegeri, și teste on-line și… cât de mult. Doamne-feri să stea copilul și liber, dacă i-o veni ideea să mai gândească și el, dacă i-or veni idei să se și joace singur, să fie și el om, nu doar elev… Nedumerit, copilul cel mare a întrebat:

     -Dar pe copii i-a întrebat cineva dacă vor și mai multe teme?

    - Păi, știi, se simt copiii neglijați, zic părinții… Tu cum te simți? întreb și eu, aproape îngrijorată.

    - Eu? Foarte bine. Și nu vreau să-mi stea nimeni ca un ghimpe-n coastă.

   Mă cam amuz, dar recunosc că noi ne-am rânduit atât de frumos fiecare zi că numai stresul temelor interminabile nu ne lipsea. Un raft din bibliotecă s-a umplut cu volume de sute de pagini pe care puștiul de 10 ani le-a devorat fericit că are timp. Au pictat pe săturate, au modelat, au făcut ierbar, au fugărit fluturi și au cules păpădie. Au studiat de aprope fluturii găsiți în flori și gărgărițele și am văzut documentare sau materiale 3 D despre fiecare subiect care ne-a atras atenția. S-au mângâiat, au râs, au ascultat muzică și au dansat. S-au jucat cu lego mult, împreună, atât de frumos cum nu-i văzusem de mult timp. Poate și pentru că fetița abia acum a făcut o pasiune pentru acest jos. Materiale nenumărate adunate pentru lecții visate și nepuse în practică din lipsă de timp ne-au dat de lucru ore în șir. Și ne-au adus iar și iar bucurii simple, profunde. Dezlegată de  obligații, am putut să mă joc cu ei cum nu o făceam înainte. Conștientă, e drept, că lumea noastră se schimbă într-un mod straniu, pe care îl intuim doar și care ne sperie tocmai pentru că e atât de straniu.

          Cât despre școală și ce așteptam de la ea… Am găsit exact ce mi-a trebuit. Temele doamnelor ne ajungeau mai mult decât ne doream și erau punct de plecare spre ce ne plăcea și ni se părea nouă necesar. N-am trăit nicio clipă senzația că pierdem ceva pe această atât de necesară parte academică. De ce? Pentru că nu cred că lumea spre care navigăm va da chiar atât de multă atenție acestui tip de predat care presupune n ore de repetat aceleași tipuri de exerciții. Cred că multă creativitate, capacitate de a lucra în echipă și flexibilitate vor fi mai importante decât până acum. Fără a neglija informația… dar…  atât de multe surse există acum, doar la un clik sau la o întâlnire virtuală distanță. Și atunci? De ce atât de multă panică?

          Platforme on-line pe care nu le foloseam decât rareori au devenit parte din zilele noastre. Pe ieșenii de la ASQ.ro îi știam deja, din perioada în care căutam soluții pentru copiii mei prea conectați la tehnică, incapabili să se mai concentreze și la modul nostru tradițional de a lucra. Platforma lor, atât de practică, a mers de minune pentru clasa a IV-a, dar și pentru copiii mei de gimnaziu. Pentru liceu, era încă în dezvoltare și acolo am găsit alte moduri de a continua învățarea.

          Celei mici, fișele venite de la doamna noastră i le-am completat cu lecțiile minunatei Ema, prietena mea descoperită în mediul virtual, învățătoare și blogger talentat. Am lăsat-o liniștită să învețe cu Ema pe clasa ei de pe Google classroom despre ciclul vieții la buburuze sau la fluturi (știu, am mai zis, dar aceasta este primăvara în care am vânat fluturi mereu), despre litere, să deseneze și să cânte. Nu mult, dar cu mare poftă. N-am uitat că până mai ieri nu aveau voie mai deloc la ecrane. Și ce bucurie mai mare visează un părinte când este vorba despre lecții dacă nu să aibă un copil pasionat de ceea ce face?

          De curând, am descoperit o altă platformă pe care pot invita liniștită și copiii mai mari (clasele 1-12) să lucreze și să primească un feed-back rapid, Brio.ro. Cum este vremea mutatului pe internet cu lecțiile, frunzărisem, deja, tot ce auzisem că ar fi util pentru a continua școala. Aceasta este prima platformă pe care am găsit eu teste complexe, serioase, care obligă la o privire profundă asupra propriilor cunoștințe. Nu fusese nici ea gratuită până mai ieri, așa că am luat-o ca pe o șansă de a vedea cum poți să faci, cu ajutor profesionist, în mai puțin timp, ceva frumos și util. Testând platforma lor, mi-am amintit de toate discuțiile purtate cu familia Roșioru, la un curs. Ei foloseau, deja, asemenea teste la ore făcute în școli și aveau reacții mai mult decât încurajatoare din partea copiilor. Cum a concepe teste on-line nu este chiar atât de simplu și de rapid într-o primă etapă, am rămas doar în ipostaza celui care se joacă făcând teste pe Kahoot, dar nu apucă să și implementeze ceea ce visează. Variatele platforme, unele atât de ușor și de util de folosit, m-au făcut să mă întreb de ce nu avem asemenea instrumente puse la dispoziția tuturor, accesibile, făcute de oameni care să aibă toate cunoștințele și timpul necesar. Pentru că-mi este așa de limpede că nu mai pot ajunge la unii copii așa cum visăm noi, că lor le sunt alte tipuri de experiențe mai necesare decât persistarea în tiparele pe care le foloseam până mai ieri.

          Deci, la întrebarea prietenei mele am răspuns destul de simplu: merge școala. Și mintea mea continua mesajul: ,,Și, Doamne, ce mai merge!,, Pentru că acum avem timp să învățăm și ceea ce ne place, să facem lucrurile mai frumos, să descoperim și să trăim experiențe care ne ajută să ardem etape, să călătorim, virtual, prin colțuri de lume și prin biblioteci prin care nici nu visam până mai ieri că am ajunge, chiar și așa, mai puțin fizic. Și mai avem răgaz și de o îmbrățișare, și de un un zâmbet, și de o pâine coaptă în casă.

                                             

Dunărea, văzută din grădină

                                               

Unul dintre fluturii care s-au lăsat mângâiați

Un tablou string-art, pe cale să fie transformat în obiect prețios

Sakaro

Pâinea de acasă

Bujor din pădurile de pe drumul spre casă

Păpădii, sâmburi de povești

Măr 

         

Povești la firul ierbii (2)

E aproape miezul nopții și, lângă mine, voci mici își împletesc sunetele. S-a oprit din fulgerat de câteva minute și n-a fost chip să dau stingerea până n-au admirat, de la geam, spectacolul picioarelor de păianjen care luminau peste Dunăre. O clipă, le-au plâns de milă vecinilor din Ucraina, au crezut că furtuna i-a lăsat fără lumină. S-au mai liniștit când au înțeles că nu s-a întâmplat nimic grav, că se uită, panicați, spre …nucul din grădină, nu spre celălalt mal al fluviului, care a rămas la fel de luminat. Plouă, în sfârșit…

Adunam mai devreme rufele de pe sârmă ca să le adăpostesc sub streașina generoasă, în preajma rândunelelor. M-am trezit amușinând aerul umed, curat, cu lăcomia omului care face provizii de imagini, miresme și  senzații, ca și cum mâine toate ar putea să se volatilizeze. Am pierdut șirul anilor în care școala, munca, statul la bloc m-au ținut departe de casă în perioada acesta. Povestea despre pandemie în care ne-am trezit cu toții personaje mi-a oferit, paradoxal, răgazul să redescopăr firescul. În oraș, din iarnă săream așa, ca-n vis, în primavară și apucam să mai văd/înțeleg câte ceva din poveștile firelor de iarbă prin vară, după ce luam vacanță. Ratam, în mare parte, exact primăvara care îmi era cel mai aproape de suflet.

                                                    

Acum am asistat prinvind prin ochii copiilor și de lângă ei la un întreg spectacol pe care  l-a dat natura, parcă în ciuda încremenirii noastre. De la grădinile sălbăticite de pe lângă blocul în care locuim, grădini în care vegetația izbucnea din fiecare petec de pământ, am ajuns să ne trăim izolarea pe dealurile mai arse de secetă ca niciodată ale Dobrogei de Nord. M-am tot uitat pe coastele pe care bântuiam în copilărie după steluțele de ceapa-ciorii, după flori de orice fel.  Le-am găsit cu plăntuțe pipernicite, prăfuite, care nu urcau nici până la 10 cm înălțime. Multe, pur și simplu, nu au crescut. Altele au crescut mici, mici, și au înflorit mai stângaci. Ceva cimbrișor sălbatic se ținea încă drept, cu delicate tonuri de lila în florile care mai înveseleau terenul.

Maci 

                                                   

Gânduri despre seceta proorocită de voci alarmate îmi tot răsună prin minte. Mă uit, mă mir și aștept să văd ce va mai fi. Ce găsesc prin fiecare petec de lume pe care-l scotocesc îmi confirmă ce-mi spun localnicii: că nu a plouat de luni bune și că toate se usucă înainte de a crește. Cu atât mai prețioasă mi se pare fiecare plăntuță care răzbește. Nori răzleți aruncă uneori stropi care potolesc praful pentru o atât de scurtă vreme.

                                                

                                               

Le strâng flori de soc copiilor cu gândul la băutura efervescentă care ne gâdila simțurile în copilărie. Nici socul nu mai e ce-a fost dar el a avut tip să împânzească grădina, așa că și-a asigurat supraviețuirea. Mânuțele lor fug de flori. Tocmai au descoperit că pe codițele florilor purici negri se înghesuie lacomi. Se sperie și refuză să le mai țină, chit că am gonit invadatorii. Ne oprim și-n preajma salcâmilor. Gândul îmi zboară la salate în care să presărăm flori, la aluat de clătite în care să le scufundăm și să le transformăm în desert de poveste. Avem răbdare, încă nu sunt suficient deschise.

Vocea fetiței îmi mărturisește ușor nedumerită: ,,Mami, să știi că eu sunt trează de la 5, de când au sunat cocoșii bunicii.,, Râdem amândouă și fredonăm versurile din Vara la țară a lui Topârceanu: ,,Locuința mea de vară/ E la țară…/ Acolo era să mor/ De urât și de-ntristare/ Beat de soare/ Și pârlit  îngrozitor!,, Are doar 6 ani, dar știe pe de rost cântecele lui Baniciu, ale celor de la Pasărea Colibri, folosite ca antidot de când cu statul prin casă.

                                                        

Căsuța din grădină a devenit unul din reperele lumii în care se mișcă. Copacii care îi ascund de lumea celor mari, iarba din care se mai aude fâlfâitul aripilor unui fazan, nucul în care se cațără timid, ca niște orășeni nu chiar adaptați la traiul în natură, florile pe care și le adună în buchețele. Mă uit la ei și mă gândesc că acum se croiesc amintiri pentru mâine. Sper să țină minte mai ales frumusețea clipelor din (aproape) vacanța forțată pe care o trăim și mai puțin momentele în care intră pe frecvența canalelor de știri și sunt copleșiți de urâtul lumii: ,,Mami, au zis că vor face și niște măști micuțe, adaptate copiilor. Așa e?,,

Îi văd urmărindu-ne reacțiile, pun întrebări, vor să înțeleagă. Le răspund și încerc să păstrez eu o aurită cale de mijloc. Mă cercetează cam neîncrezători. Adică, vrei să spui că pe lume mai există și mult urât și multă durere? Păi, noi      n-am prea văzut de-astea. Păi, nu, că vi s-au dat părinți, să stea între voi și urâtul lumii. Vine o vreme când este loc și pentru așa importante informații. Le mai povestesc câte ceva, în doze mici, despre provocări și cumpene, despre vremuri care se mai și schimbă, despre istorie… Apoi mă las de dăscălit și mă cobor lângă ei, în iarbă, și le ascult poveștile pe care și le țes singuri, din frunze și crenguțe, din zboruri de rândunele, ciripit de păsări necunoscute. De prin te miri ce colț de curte răsună: ,,Mami, vino repede să vezi…!,,, ,,Mami, vino repede să mângâi și tu puii de pisică!,,, ,,Mami, ce pasăre cântă așa frumos?,,, ,,Mami, uite, un fluture!,, și ,,Mami, n-ai văzut, a fost un curcubeu atât de frumos și așa de aproape, că vedeam tot, vedeam cum zboară păsările prin culorile lui, mami!,,.

                                                        

Peste zi, lumina lor ne învăluie și pe noi. Doar seara gândurile se înghesuie să tulbure pacea clipei.