O singură carte, mai multe activități

   Vacanța din care ne-am întors de curând a stat sub semnul jocului, liber sau coordonat de adulți. Nu e de mirare că, înainte de a pleca la drum, am pus în bagaje și cărți care să ne scoată din impas când rămânem fără idei, când ni s-ar putea părea că ne plictisim. Și pentru că am prins gustul cărților Editurii Usborne, am luat cu noi și Usborne First Activities - Summer fun, spre încântarea celor mici.

   
 
  Ca de obicei, a fost greu să ne hotărâm cu ce începem. Facem peștișori înotând printre corali?

     Sau ingenioase înghețate la cornet? (Aici au decis în unanimitate că preferă să mănânce înghețata și aleg să facă alte jucării din hârtie).

     Zmeul a fost printre ideile favorite, cu atât mai mult cu cât își aminteau de imaginile celor zburând deasupra plajei. 

    Am studiat un pic și căpșunele. Au decis că e ușor să le facem,  dar azi își încearcă abilitatea de a construi vaporașe.

   Imaginea aceasta le-a stârnit imediat imaginația, mai ales că văd vapoare zilnic, pe Dunăre, pe mare, deci visează la ele mereu sau se văd navigând.

    Și am purces la făcut planuri, decupat, asamblat, lipit. Cartonașele colorate s-au transformat rapid în mici tablouri.


                          

      Stângace, operele lor lasă să se vadă, totuși, dragul de a face, bucuria de a se întrece la a decupa, lipi sau colora.

   Dacă primele lucrări au mers mai greu, la următoarele li s-a părut mai ușor și la fel de distractiv. Materiale diverse, aparent banale, au prins viață sub mânuțele lor. Pagini de reviste vechi au devenit corpul navelor, catargele au fost decupate din hârtie colorată, o felicitare mai veche a devenit un pirat fioros. Bucuria cea mare a fost să facă soarele din bucățele de hârtie galbenă și dungi trasate stângaci cu creionul, să lipească steluțe strălucitoare pe steagul vaporului sau să dea feței piratului un aer ghiduș cu ajutorul ochilor cărora li se mișcau pupilele.

 
   La finalul activității, copiii mei se mirau de cât de repede a trecut timpul și de cât de cuminți au fost. Concluzia lor: trebuie să repetăm experiența, să căutăm și alte cărți care să le pună imaginația la lucru!

Copilul nostru nu citește, doamnă!

   De câte ori nu auzim, spus pe ton de reproș: - Copilul nostru nu citește, doamnă!, ca și cum doar el, copilul, e responsabil de acest lucru, nu citește, nu face ceea ce trebuie. Uneori, când mi se pare că am cu cine vorbi, întreb blând: - Dar dumneavoastră citiți? Îi citiți? Citiți împreună? Aveți cărți în casă? El are o bibliotecă a lui?

    De cele mai multe ori, părintele mă privește nedumerit. Îmi arde de glume?! El este ocupat, n-are timp de pierdut. Ce lecturi, de lecturi ne arde nouă?

    Mi-am amintit de lungile discuții despre lectură pe care le purtăm cu părinții din ipostaza de profesori și am zâmbit trist. Sunt și eu părinte și mă întâlnesc deseori cu alți părinți care au copii micuți, de 3-4-5 ani. Am început să aud, deja, replica supărată de mai sus, urmată de completarea:

  - Nu-i interesează cărțile, doamnă. 

   La vârste un pic mai mari, părinții se uită hotărâți spre profesor și așteaptă ca minunea să se producă sub bagheta dascălului, că de aceea vine copilul la școală, să devină și pasionat de lectură, printre altele. La vârsta preșcolară, cartea e și ea pe acolo, pe undeva, nu întotdeauna cu un rol clar.

   Una dintre cele mai revelatoare experiențe legate de lectură pe care am trăit-o a fost cea din primul semestru de facultate. Intrasem la Litere și, brusc, ceea ce fusese plăcere pură, curiozitate, bucurie, devenea ceva obligatoriu. Teoretic, bucuria nu dispărea, ba se amplifica, era mult de citit. Practic, doar faptul că la un singur obiect de studiu aveam peste o sută de cărți de citit pentru examen părea paralizant. Apoi intervenea gustul fiecăruia. Nu cred că erau prea mulți care-și puseseră pe lista de lectură, de bună voie, o Descriptio Moldaviae, a lui Dimitrie Cantemir sau Istoria ieroglifică, a aceluiași autor. Deci, nu citeam chiar de drag, citeam pentru că trebuia, pentru că urmau seminariile, testele, notele de la examene. Indiferent ce carte ar fi fost, simpla ei prezență pe lista de lecturi obligatorii schimba ritmul lecturii, timpul ei, bucuria părea să se piardă. Era nevoie de un efort conștient, permanent, ca lectorul specializat să nu piardă toată bucuria lectorului inocent. Să uiți, altfel spus, de personaje, spațiu al acțiunii, limbaj, figuri de stil și multe altele, și să te bucuri de evadarea în alt timp și spațiu.

   Copiilor cu care am lucrat preferam să le sugerez, mereu, noi titluri, să le citesc fragmente care să-i ancoreze în lectură, să le povestesc o scenă-două, cât mai interesante. Preferam să-i provoc și nu să-i oblig, să-i fac să anticipeze bucuria și nu obida de a se supune unui supliciu inutil, parcurgerea listei de lecturi obligatorii. 

   Având copii mici, remarc ce și cum îi apropie de cărți, dar și ce îi duce la ani-lumină de lectură. 

   Primul lucru care îmi vine în minte e, totuși, firea copilului, ceea ce are el de la Dumnezeu. Pentru că un copil care are biblioteci în jur poate să nu citească, să exceleze în alte domenii, să studieze, dar să nu fie pasionat de lectură. 

   De cele mai multe ori, stă în puterea părintelui să-l ajute pe cel mic să citească o viață. Și nu îi ia lui, părintelui, decât câțiva ani, atât de frumoși, până ce copilul învață să citească singur, descoperă cât de util îi este să descifreze misterul unui text scris și fără ajutorul mamei sau al tatălui. Văzută ca un joc, ca o pătrundere pe un tărâm magic, lectura poate să rămână o pasiune pentru o viață, sursă inepuizabilă de bucurie, de echilibru, de informație. 

  Am putut testa efectul expunerii copiilor la exercițiul lecturii de la vârste mici. De la răgazul pe care mi-l luam citind în timpul sarcinii, la nenumăratele cărți savurate în primii ani de viață ai copiilor, la biblioteca pentru copii pe care o construim de cinci ani și un pic, cei mici au stat mereu printre cărți. Nu cărți care să-i facă deștepți, competenți, geniali sau eficienți, doar cărți-jucării, cărți care să-i încânte prin culoare, formă, sunet, miros aspru de cerneală tipografică, cărți care să dezlănțuie imaginația, creativitatea, sensibilitatea. Cărți care se citesc în brațele mamei sau ale tatălui, cărți la care se chicotește sau se râde în hohote, cărți la care se lăcrimează sau se plânge pe ascuns (da, se mai întâmplă, încercați să citiți Ghici cât de mult te iubesc de Sam McBratney când nu e copilul acasă, să vedeți efecte speciale).

   Pe rând, am recitat și am povestit, am cântat, am desenat, am făcut noi înșine povești. Unul din primele cuvinte pe care le-au spus cei mici a fost catea. Avem atât de multe povești de citit împreună, atât de multe poezii cărora nu le-am deslușit încă muzica și sensul, încât mi se pare că ar trebui să dureze o veșnicie copilăria lor ca să putem trece prin toate. Sau să redevenim copii, cândva, și să continuăm lectura acestor cărți, de unde am lăsat-o, pentru alți copii.

    Cred că și copiii noștri pot să se bucure de cărți, trebuie doar să ne bucurăm noi înșine atât de mult de ele încât să se vadă, să se simtă, să se ia.


„Pentru copii este nevoie de mult mai puțină muncă de convingere în privința importanței poveștilor decât pentru adulți… Copilăria înseamnă uimire, imaginație, spontaneitate, iar maturitatea, de cele mai multe ori, pierderea acestor calități. Așadar, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să redăm adultului – fie el educator, părinte sau bunic – credința în puterea poveștilor, în așa fel încât imaginația să-și recapete rolul major în conștiința fiecăruia, indiferent de vârstă.” (James Hillman)

Mei Tai-ul și grădinița

    Nu l-am iubit de la început. L-am luat doar pentru că era frumos, nou-nouț (deși era la mâna a doua) și mai ieftin decât un alt sistem de purtare a unui bebeluș. Maria crescuse, wrapul elastic nu mai făcea față, era deja prea grea și picioarele nu i se mai așezau în poziție anatomică, trebuia schimbat mijlocul de purtare. 

    Soțul privea circumspect. Prea multe și prea lungi bretele, complicat procesul de punere, nu, nu-i pentru el. Dar pentru mine și spatele meu avariat ușor într-un accident de mașină mijlocul de purtare era o necesitate. Așa că nu m-am dat bătută. I-am dat o șansă. 

    Mă veți întreba de ce nu am folosit căruciorul, nu am și așa ceva? Ba da, am și-l folosesc când se apropie ora de somn a copilului și eu vreau să fac cumpărături, spre exemplu. Atunci e excelent. Prințesa adoarme liniștită, eu și Matei ne plimbăm relaxați, facem și piața, ascundem cumpărăturile în coșul încăpător al căruciorului, totul e minunat. Încetează, totuși, să mai fie așa frumos când plimbarea e mai lungă și fetița se plictisește în căruț, sau îi este dor de mama, sau trebuie să mănânce și atunci, clar, vrea în brațe. Și o spune prin gestică, scâncet sau plâns, atunci când mi-e greu să o iau imediat. Dacă ați mers cu un copil în brațe și ați încercat să împingeți și un căruț știți cât de neplăcut e. Plânsul copilului întoarce capetele celor din jur, dar mai grav e că te întoarce pe tine, părintele, pe dos. Simți că locul lui e în brațe, că e normal să-i satisfaci nevoia aceasta. Și aici intervine sistemul de purtare. 

    Mei Tai-ul pe care-l avem noi, marca Poartă-mă, îmi satisface mie nevoia de a-mi simți copilul în fiecare secundă, de a o ști lângă mine, veselă, încântată de călătorie, aproape de sursa de lapte. Ce e, din nou, foarte important, îmi lasă mâinile libere să mângâi, să mă joc, să-l țin pe Matei, să-l ghidez la o trecere de pietoni, să caut pe un raft orice obiect, să..., să... E un dar extraordinar, mai ales când copilul mai mare tânjește, și el, după apropierea de mama iar mama e doar una. 

     Drumul la grădiniță, dimineața, devine, astfel, un prilej de alint, de joacă a degetelor pe care ni le împletim amuzați, de sărutări puse tandru pe mâna mea și apoi pe a Mariei, de chicoteli vesele din partea celei mici și de priviri cu care-l caută pe fratele mai mare, de priviri calde, din care răzbate și mândria, din partea fratelui. El e cel care a făcut-o pe cea mică să râdă, a făcut-o să se uite la el. Se simte bine, intră în grădiniță vesel, se bucură de copiii care-i sunt colegi și de noile experiențe pe care le trăiește la grupa mare. 

     Dacă la început mi se părea complicat să pun corect mei tai-ul, repetând operațiunea am constatat că-mi ia un minut-două să o așez corect pe Maria și să-i leg bretelele astfel încât să nu atârne incomod, să nu o deranjeze, picioarele ei să formeze M-ul acela sănătos, de dorit la orice mijloc de purtare. Rapiditatea cu care îl pun mă încurajează să-l folosesc oricând e nevoie să ies din casă. Câștig timpul pe care-l pierdeam scoțând căruțul. Evit să o port în brațe, efortul e mult mai mare și coloana e mult mai solicitată. Urc și cobor ușor până la etajul patru, chiar și atunci când trebuie să mai duc o altă greutate. Am descoperit că e de preferat un rucsac în spate, în locul unei sacoși în mână. În scurtele plimbări până la un loc de joacă, prin cartier sau la mici cumpărături, apa, banii, telefonul stau în rucsăcelul de grădiniță al lui Matei, care mă ajută și se simte parte importantă din tot ce facem împreună. 

      Un mare plus al Mei Tai-ului sunt bretelele umplute cu burete (deci nu taie umerii) și protecțiile de bretele. Una din marile plăceri ale Mariei este să le ronțăie în timpul plimbării, mai ales când se află la puseu de creștere și o dor gingiile. Din fericire, fata de la care l-am luat (care l-a înlocuit cu ceva mai comod de pus - o Manduca) s-a gândit și la aspectul estetic, și la cel practic și i-a achiziționat două perechi de huse de protecție pentru bretele, una asortată, venită cu sistemul de la producători, alta cu un model în culori complementare, de pe net. Deci, spor la ronțăială!

      Având huse pentru bretele, obținem și un alt avantaj. Evităm să-l spălăm des și să-l decolorăm.  Dacă e cazul, se spală doar husele și se usucă rapid, fără a rămâne o zi-două cu sistemul de purtare la uscat pe sârmă. Mărturisesc că, atunci când l-am ales, m-a încântat că nuanța caldă de gri din materialul de bază se asorta cu panoul în nuanțe de mov, numai bun pentru o fetiță. Bumbacul din țesătură merită păstrat frumos, așa cum este acum, așa că evităm să-l murdărim inutil.

     Mă veți întreba: nu plânge în Mei Tai? Nu, nu plânge. Are exercițiul wrapului, iar dacă ar scânci, motivele cele mai probabile sunt că-i este cald, foame sau somn. Căldura am evitat-o folosind mei tai-ul seara, îmbrăcând-o subțire sau evitându-l pe călduri foarte mari și înlocuindu-l cu un wrap țesut. Foamea o potolim slăbind ușor bretelele și coborând copilul, astfel încât să mănânce liniștit, ferit de priviri indiscrete. Somnul vine ușor, în legănările pe care le produc pașii mamei, cu bătăile inimii ca fundal sonor. 

      

În Săptămâna Alăptării, alături de mămici purtătoare

    

Atelierele de Zâmbete ale Asociației Dăruiește Aripi

    Zile calde de toamnă târzie. Pregătiri febrile pentru iarnă. Pregătiri de grădiniță. Dor de catedră și de copiii de la școală. Atât de bine lângă zâmbetele celor mici, acasă.
    Între nostalgii și treburi de zi cu zi, am ales să ieșim din casă mai mult, să dăm clipelor de vacanță un sens. Atelierele de Zâmbete ale Asociației Dăruiește Aripi, desfășurate la Maritimo Shopping Center, în cadrul târgului Back to school, mi s-au părut o ocazie minunată pentru un copil curios. Așa încât, sfârșitul săptămânii a stat sub semnul jocului, al picturii și al meșteritului cu diverse materiale.

   Primul atelier la care am ajuns a fost cel de miercuri, în cadrul căruia copiii au învățat să facă brățări Loom. 

    Cum îmi doream pentru Matei activități care să-i dea ocazia să-și folosească și mintea, dar și mâinile, i-am oferit ocazia de a învăța de la voluntarii asociației să mânuiască o croșetă și un gherghef, să se bucure de lucrușoarele create de el însuși. Să mai spun cât de mult îmi plac astfel de activități, cât de drag mi-a fost să-l văd lucrând alături de ceilalți copii, ajutat de ei? Voluntarii, adulți și copii, i-au explicat tehnici simple, cum să utilizeze micile elastice și croșeta, cum să încheie brățara. Am plecat de acolo cu prima lui brățară Loom și cu intenția de a achiziționa elasticele colorate, prilej de joacă și efort concentrat. 

    De atunci, casa s-a umplut de brățări. Are Matei trei-patru, are și Maria, am și eu, și brățară, și elastic multicolor de prins părul. Ne-am documentat, am văzut cât de multe modele de brățări sunt pe net, câte tutoriale după care poți croșeta bufnițe, iepurași, brățări complexe. Cred că ne vom ocupa timpul o bună bucată de vreme cu ele: sunt amuzante, cultivă imaginația, ajută la dezvoltarea motricității fine, pot fi un cadou drăguț pentru oricine. 

Elasticele de păr

Creioanele - suport improvizat pentru brățări

Prima brățară 

      Un alt atelier la care am ajuns și care ne-a încântat este cel de pictură pe sticlă, de sâmbătă. Cu mijloace simple, un pahar și-a schimbat înfățișarea și s-a transformat într-un suport de lumânare, o candelă improvizată. 

Foto - Zamfir Andrei Cristian

Fluture pe o parte, Furia Nopții pe cealaltă

Foto - Zamfir Andrei Cristian

    Dincolo de activitățile acestea, însă, se află dorința Asociației Dăruiește Aripi de a informa publicul despre proiectul Dăruiește primul zâmbet, despre visul unor oameni de bine de a  reconstrui și moderniza cu ajutorul donațiilor Secția de Terapie Intensivă Neonatală din cadrul Maternității Spitalului Clinic Județean de Urgență Constanța. 

       Discutând cu Alina Vasea, directorul asociației, și cu Ana Maria Toma, voluntar al asociației, mi-am amintit de tot ce a însemnat pentru mine venirea pe lume a copiilor mei, de încărcătura emoțională a momentului, de speranța că va fi bine, atât pentru mamă, cât și pentru bebeluș. Mi-am adus aminte de nevoia mea de a ști că spitalul are în dotare o Secție de Terapie Intensivă utilată corespunzător, capabilă să ofere un start optim oricărui copil născut în Constanța. Am refuzat să gândesc ce ar însemna să știi că un copil ar avea șanse dacă aparatura din dotarea spitalului ar fi modernizată, dar că nu este modernizată.  Cu siguranță, efortul acesta al voluntarilor, aparent mic față de problemele atâtor copii, ar fi atunci esențial pentru cel puțin o ființă: ființa nou-născută care trebuie să beneficieze de suportul tehnic performant azi, mâine, în răgazul acesta de timp dintre ceea ce este și ceea ce va fi. Pentru această ființă și pentru viitorul ei merită să dăruim.

Pregătiri pentru grădiniță

    E  12 septembrie, mai e doar un pas și începe școala. Sau grădinița. Grupa mare. Nu reușesc să pricep când copilul meu a devenit numai bun de dus la grupa mare. Și am, deja, emoții pentru plecarea, prea curând venită, la școală.

    De la începutul verii, el spune tuturor că pleacă la clasa 0. I se trage de la grupele mixte în care se lucrează de vreo doi ani, grupe cărora nu le văd rostul, ci le simt dezavantajele. După ce a cântat un semestru despre cum pleacă el la școală, copilul meu are senzația că toamna-i va aduce teme ( :) ) și că va fi obligat să scrie și să citească zilnic. E dezamăgit când îi spun că-l mai așteaptă un an de grădiniță și se uită neîncrezător la mine. Cum, mai are timp de joacă nestingherită? Păi, și cântecele, doamna, colegii? El de ce nu e școlar? 

    După lungi discuții și priviri nedumerite, căutăm prin librării rechizite, cărți, jocuri, ceva ce să ne bucure, dar să ne și învețe. Azi ne-am întors de la Leonardo cu câteva lucrușoare drăguțe, numai bune de folosit în zilele lungi de toamnă ploioasă sau de iarnă friguroasă. Nu am luat o listă de la doamna noastră, căutăm doar lucruri care să ne inspire și să ne facă poftă de joacă. Din rafturile zăpăcite de cumpărători, am cules pe rând:

- patru cărticele cu texte micuțe în limba franceză (menite să o amuze și pe micuță, așa că una are și o lămpiță sub formă de lună care se aprinde, alta lasă să se audă cuvinte în engleză la atingerea unui buton)

 - hârtie colorată autocolantă

 - abțibilduri în relief, cu motive de Crăciun

- abțibilduri cu animale care trăiesc în mare, pentru o activitate legată de mediul acvatic

- un mic puzzle din lemn, reprezentând un vapor, bun pentru mari, dar și pentru mici

- hârtie de împachetat cadouri, bună și de decupat, făcut felicitări și câte alte lucrușoare amuzante

-  mărgele, utile la alcătuirea brățărilor și a colierelor

- două mașinuțe pe care copilul le construiește asamblând fragmente metalice și plastice, șuruburi, piulițe, activitate utilă pentru dezvoltarea atenției, a capacității de concentrare, dar și a motricității fine

- invitații pentru petrecerile din familie și plicurile aferente (plănuim să le folosim la aniversarea de un an a Mariei). 

  Cea mai dragă dintre toate ne e o carte cu activități legate de mare ( Ma planete Mer), imprimată pe hârtie superbă, cu fotografii captivante și experimente care ne-au pus, deja, imaginația la lucru: cum se scufundă un submarin, cum se formează curenții marini, cum se extrage sarea de mare, cum se realizează un acvariu, cum construiești un vaporaș într-o sticlă etc. Matei s-ar fi apucat  de lucru din clipa în care a deschis cartea. A trebuit să o răsfoim și să stabilim clar când și cu ce începem să lucrăm din ea. 

     Mașinuțele, însă, l-au ținut flămând o vreme. De entuziasm, a lăsat mâncarea și s-a apucat de lucru, concentrat să nu piardă vreun șurub, vreo piuliță, să țină corect șurubelnița.

    De cărțile în franceză cred că m-am bucurat și eu mult, îmi place limba și îmi doresc să-l inițiez, treptat, și pe Matei. Prețul lor a fost neașteptat de mic, undeva între 1 leu (cărticelele pentru copii de vârstă preșcolară) și 4 lei, cele mai complexe. Tot la 4 lei bucata sunt și toate celelalte mici obiecte de papetărie, dar prețul lor coboară la nici 3 lei (cam 2, 70) atunci când sunt luate 2 sau 3, deoarece intră într-o ofertă a magazinului. Singura problemă - aceste obiecte de papetărie sunt atât de dezorganizate că vânzătoarele nu m-au putut îndruma spre o zonă în care să găsesc cărți pentru copii, am făcut singură muncă de detectiv, cu copiii aferenți amestecați printre picioare. 

    În concluzie, ne pregătim de grădiniță punând la cale noi jocuri, noi activități distractive, captivante, pasionante.

August, vacanță

  August, vacanță. O parte acasă, la mare, altă parte pe malul Dunării. Muntele - doar vis. Încă. Și amintire intensă a verilor trecute. 

  Marea ca acasă e ceva nou pentru mine. Încă mă simt turist. Bucuria de a o ști mereu acolo, bucuria de a respira aerul sărat. Liniștea apusului. Încăpățânarea de a rezista oboselii și de a-i duce pe cei mici la plajă chiar și când ai tendința de a renunța, tocmai pentru că știi că e și mâine acolo. Satisfacția că nu ai făcut-o. Mâine e altfel, cu altă lumină. Cea de azi e doar a zilei de azi. 

  Copii. Zâmbete, ochi care râd, ochi care plâng. Ochi care sclipesc de dorința de a spune, de se spune celor din jur. Prieteni - oameni tineri, luminoși, care trăiesc din plin bucuria de a fi părinți. Copii alinați, copii de la care părinții învață, pentru care citesc, caută, se transformă, se întorc în timp.

  Dunărea - cu aceeași liniște, cu cerul puzderie de stele, cu cântece de greieri gălăgioși. Miros intens de verde, de pământ. Miros de ploaie, de toamnă venită prea repede, după o vară scurtă. Răcoarea de dimineață, încă plăcută, ca un veșmânt proaspăt. 

  Abundența fructelor. Răsfăț cu migdale dulci. Smochine și nuci cu pielița încă albă. Persici de grădină, cu miez surprinzător de aromat. Dealuri, livezi. Dorul de munte un pic mai ostoit. 

Iulie - soare, vânt, soare

 Poate lăsam să treacă luna fără să fac o sinteză dacă nu era Irina și blogul ei luminos.

Am rămas fără aparat foto și se vede. Cele mai multe fotografii prinse în mozaic sunt făcute de prietenele mele, la o ieșire în parc. Unele sunt ale mele, ultimele făcute ce vechiul aparat. Toate au un singur subiect: copiii. Pentru că luna iulie a fost a lor.
    Matei a împlinit 5 ani și s-a bucurat de prieteni lui, de daruri, de tortul nostru făcut cu atâta dragoste. Petrecerea lui a fost una cu dragoni: pui de dragoni care ies din ou, dragoni care aruncă proiectile, dragoni care-și iau zborul, salvează eroi aflați la ananghie, cărți despre diferite tipuri de dragoni, cărți pur și simplu. Și atât de multe feluri în care un copil poate fi fericit.
  - Matei, vrei să-ți fac ziua sau să-ți cumpăr jucării și hăinuțe, cărți...?
  - Vreau să fie ziua mea.
  Să fie :) .
  Maria a început să umble peste tot. În casă, inspectează fiecare colț, la plajă merge prin nisip și-l gustă curioasă. În parc, ronțăie frunze, ghindă, tresare când o gâdilă iarba. Râde cu gurița până la urechi, e veselă și vorbăreață. Râde mai ales la Matei, iar el e fericit într-un fel unic când ea are ochi și zâmbete doar pentru el. El a devenit Tei-Tei, ea Uca - Ma-i-uca. Vocea mică și subțire surprinde, râsul ușor răgușit pare al altcuiva.
  Nu suntem în vacanță, dar trăim vara ca și când am fi.

Diversificarea la patru luni, varianta românească

   Acum cinci ani aveam un copil pe care trebuia să-l alăptez și mi se părea că nu se satură. Nu se sătura de lapte, tânjea după mine, după afecțiune? Avea alte nevoi și eu eram prea focalizată pe ale mele ca să-mi mai pot da seama de ce simte el? Poate chiar nu se sătura, pentru că, din primele ore, se intervenise cu lapte praf și puiul meu trăgea din seringile cu laptele artificial sub privirile admirative ale asistentelor: 

- Ce mâncăcios, nu se satură cu o seringă, abia-i ajung două!

  Debutul nostru în alăptare, plin de peripeții, ne-a costat câteva luni de agitație, plâns, țipete ale lui bebe, sfaturi binevoitoare ale tuturor, umilință a mamei (era primul copil, sigur ceilalți le știau mai bine pe toate, mai văzuseră/ crescuseră bebeluși). Am schimbat vreo trei tipuri de lapte praf, biberoane, pompe de muls. Privind în urmă, au existat câteva detalii care ne-au făcut să ieșim la suprafață și să câștigăm o perioadă frumoasă pentru toată familia.

1. Exemplul celor apropiați. Mama, bunicile, vecinele, prietenele - alăptaseră, știam că se poate.

2. Crescusem la țară, văzusem nenumărate mămici din specii diverse care-și alăptau puii, cu acea pace care le respira din toată ființa și cu o determinare pe care nu ți-o poate da decât lipsa de alternativă. Laptele chiar însemna viață pentru ele. 

3. Dorința de a avea un copil puternic, sănătos, inteligent. Citisem cât de util este laptele și voiam ce-i mai bun pentru puiul atât de mult așteptat. Am păstrat din tot conglomeratul de informații câteva idei ancoră și nu m-am lăsat zdruncinată de argumente pseudo-științifice (Nu e laptele gras. Nu-i ajunge. E mare bebe, are nevoie de completare. Plânge de foame. etc).

4. Sprijinul necondiționat, total, al soțului. Bucuria lui când ne vedea împreună, mulțumirea că ne e bine. Timpul pe care ni-l oferea, preluând o parte din micile îndatoriri gospodărești. 

5. Copilul. El mi-a spus cel mai clar ce-i place, refuzând două mărci de lapte bine cotate, strâmbându-se artistic la biberoane și lipindu-se cu încredere de sân.

6. Încrederea și atenția la detalii. Încrederea în ceea ce-mi spunea copilul, în capacitatea mea de a descifra mesajele lui. Micile semne care spuneau clar că e bine, că suntem pe drumul cel bun.

   Toate cele de mai sus și multe altele mi le-am adus aminte la o întâlnire cu alte mămici. Am simțit că alăptarea e o experiență frumoasă, am văzut că și alte mămici simt la fel. Mi s-a părut frumos felul în care o mămică poate susține o altă mămică. Felul în care se pot încuraja și pot schimba o realitate care-și are bazele într-o slăbiciune a sistemului medical: mama se luptă, uneori, cu morile de vânt, fără sprijin adecvat din partea cadrelor medicale.  

  M-am regăsit în ezitările mămicilor la început de drum. Mi-am văzut copilul pus la sân, cu acceptul meu, de o prietenă. Sugea însetat, cum nu reușea să o facă la mine. Simțeam că e neobișnuit, îmi doream să fiu eu sursa acelui lapte alinător. L-am văzut puternic, mi-am zis că va reuși să-și formeze și el canalele la fel de bine. Am revenit la acea imagine deseori, luând din ea puterea de a merge mai departe.

   Azi i-am oferit lapte unui copil care se luptă să găsească drumul. Biberonul și un SNS par să-l fi confuzat, după ce un pediatru a prescris lapte praf pentru că luase prea puțin în greutate (400 g într-o lună). Mi-am amintit de ceea ce spunea Jack Newman despre cântar, despre cât de mult poate înșela și încurca. M-am uitat, apoi, la puiul care simțea, probabil, că nu sunt mama lui și mi-am dorit să simtă bucuria pe care o simte Maria când suge. L-am simțit agitat și am încercat să nu mă las cuprinsă de panică, să cred în căldura pe care o aduce laptele. Și l-am văzut cum se liniștește, cum găsește un ritm, cum trece de la mișcări largi ale maxilarului la mișcări cursive, unduite. M-am amuzat că avea gurița plină de lapte și-mi căuta privirea și râdea, exact cum fac și ai mei. O clipă, mi-a fost dor de pui și mai mic, o clipă am știut că aș putea iubi orice copil. Nu cred că, în final, era chiar sătul. Dar a arătat că poate. Și că-i atât de receptiv. Și că-i place să-i cânți și se liniștește ascultând.  

   M-a uimit, mai apoi, să aflu că mămica solicitase sfatul celebrului pediatru canadian și că Jack Newman recomandase începerea mai timpurie a diversificării pentru a evita suplimentul de lapte praf (la patru luni). Mă gândesc, totuși, că un supliment din lapte matern e mai potrivit decât orice alt aliment și-i va da timp să mai crească și să-și regleze singur cantitatea de lapte. Mi se pare o variantă de diversificare mai firească, chiar dacă e de-o seamă cu timpul.
  

Cinci ani și atât de multe trăiri

  Prima noastră aniversare oficială în Constanța. Ar mai fi fost una, cea din ziua în care băiatul meu s-a născut, dar pe aceea am ratat-o. Adică ne-am bucurat, da, se născuse bebe, dar eu eram în salonul de la reanimare, cu ceva săculeți de nisip pe burtă, iar bb era singur în salonul nou-născuților. Situația tipică pentru o cezariană făcută într-un spital de stat. Oră magică, contact piele-pe piele? Doctorul meu mi-a făcut o favoare și mi l-a arătat pe bebe. Îl ținea suspendat, așa că am apucat să văd că e brunet, cu o claie de păr negru, ciufulit (am dedus că seamănă cu mine). Restul senzațiilor sunt un amestec de mă bucur că am un copil sănătos cu eu mă simt ciudat, mi-e frig și tremur, nu-mi place tricoul acesta plin de sânge, ați putea fi un pic mai atenți cu mine și multe altele asemenea, puține frumoase și deloc bune, în esență.

    Dincolo de ezitări, spaime, tristeți și suspine, Matei m-a învățat că nu știam mai nimic despre mine și despre lume până să-l cunosc pe el. Ceea ce știam, nu știam prea bine. Aveam mintea și sufletul pline de preconcepții, de idei livrate de-a gata, pe care, uneori, chiar nu le puteam metaboliza dar mă străduiam să o fac dintr-o cumințenie prost înțeleasă. Copilul acesta, mic și neajutorat, ne-a ajutat să descoperim infinite nuanțe ale iubirii, ale bucuriei. Ne uitam la el ca la o minune. Este minunea noastră apărută într-un moment în care aproape nu mai speram să avem un pui al nostru, crescut din noi. Am învățat că deznădejdea e inutilă deseori, că bucuriile vin când te aștepți mai puțin, că a  trece la un alt nivel al existenței fizice și spirituale poate fi dureros, dar atât de frumos și de intens.

     Fiecare clipă petrecută cu el m-a vindecat de amintiri în nuanțe gri, m-a obligat să mă mișc, să mă descopăr, să fiu mai eu. Am învățat să mă revolt, să mă intereseze în primul rând ce simt eu și apoi ce mi se spune pe ton atotcunoscător. De ce mi-a fost util? Pentru că în fiecare zi am de făcut alegeri, trăiesc cu alegerile mele și trebuie să le găsesc pe cele mai potrivite pentru familia mea.

     Uitasem să mă joc și a trebuit să-mi aduc aminte pentru copilul meu. Uitasem să vorbesc și să-mi ascult gândurile și am făcut-o pentru perechea de ochi negri care mă urmărea în fiecare colț al camerei. Renunțasem să cânt și am reînvățat de dragul celui mai dulce chip de pe pământ.
      Fiecare clipă petrecută cu Matei a fost o bucurie de o intensitate pe care nu o intuisem niciodată.
      Într-una din zile am remarcat și un fapt inedit: pierdusem, pentru totdeauna, liniștea. Știam că eram mamă și că, oriunde va merge, eu îl voi însoți cu gândul și-i voi purta de grijă. M-am speriat, în prima clipă. Mi s-a părut greu să nu mai poți respira până la capăt niciodată, să nu mai poți fi indiferent nicicând. Sau să lași o parte din grijă lui Dumnezeu, să recunoști că tu, omul, poți doar până aici. Și, mai departe, doar Cel de Sus poate ocroti, veghea. Tu ești om și eziți, obosești, te îmbolnăvești. Chiar ești om.
      Am descoperit, apoi, de ce mama nu se prea îmbolnăvea: nu avea timp. Și iubea. Mult, pe noi, copiii. Am remarcat, într-o zi, că nimeni nu mă învățase cum să mă port cu un copil și totuși știam și o făceam cu blândețe, cu răbdare. Și am știut că sunt alte trăiri pe care puiul meu le-a chemat la suprafață și cred și acum că le învățasem cândva, în prima copilărie, în brațele mamei și lângă sânul ei cald. Și i-am fost recunoscătoare și am iubit-o și mai mult pe ea, cea care fusese cândva o mamă tânără, poate la fel de speriată ca mine, poate cu mult mai curajoasă.
    Cinci ani - au trecut ca un vis. Mă uit la el și mi se pare că e prea repede mare, mi-e dor de zulufii lui castanii și de primele râsete de cristal.
   

Privire în oglindă

  Tata obișnuia să se privească lung în oglindă când se pieptăna. Sau se oprea în fața oglinzii și-și aranja părul, iar și iar. Mă uitam de undeva din spatele lui și-i surprindeam reacțiile. Părea că vede ceva ce noi, ceilalți, nu vedeam, părea că acolo, în oglindă, caută o confirmare, poate ceva pierdut sau doar un răspuns la o întrebare. Gesturile mi se păreau stranii, cumva prea  teatrale. Azi, mă surprind făcând la fel. Mă uit și mă minunez că eu sunt, că arăt așa, nu prea mă simt așa bătrână, m-aș amuza dacă n-ar fi așa multe ridurile, petele. Mda, eu mă simt, totuși, frumoasă.
  Dar nu despre mine era vorba, ci despre oamenii pe care-i reconstruim din gesturi. Pe tata nu l-am înțeles cu adevărat niciodată. Am intuit, m-am întrebat, m-am revoltat. Dar n-am înțeles. Punea între el și lume atât de multe obstacole încât, bănuiesc, chiar el uitase drumul înapoi. Încercam să-l descifrez din gesturi, din vorbe, zâmbete fugare, doar ale lui, cu ironie și un pic de sarcasm. Îmi plăceau acele zâmbete, rare, care-i schimbau tot chipul, îl făceau mai pământean, mai ... tata.
   Acum câteva zile, privind un film, am realizat că mi-e dor de el. Și că mă hrăneam, ca un om flămând, cu gesturi care-i semănau, cu detalii de portret. O frunte înaltă, degete lungi, cu pielea aspră, pătată de vârstă, ușor încrețită. Ochii mari, privirea aceea  îndrăzneață sau cea ocolită, dornică de pace. Silueta, părul cu bucle negre. Detalii, pe care le caut, care mă ajută să trec mai ușor peste absența lui.
   Uneori, îl văd în ochii mari ai lui Matei, în încăpățânarea lui, în energia inepuizabilă. Crește și-mi amintește și mai mult de tata. S-a instalat în mine o răbdare de dincolo de fire. Mi-e  dor și nu mai este. Au trecut 9 luni. Cred că acum e bine, cred că a trecut dincolo, că a reușit să vadă.