Conferințele Uraniei și brioșele

Motto: Copiii nu sunt cărți de colorat. Nu ajunge să-i umpli cu culorile tale preferate. (Khaled Hosseini)

           Azi am făcut brioșe, cu fructe cu aromă de acasă, păstrate în congelator și strecurate în câte ceva bun când ne e dor de soare, de vară, de vacanță. De ce le-am făcut? Nu, nu pentru că am uitat că îngrașă, ci pentru că simțeam nevoia de a mă bucura mai mult de copiii mei și brioșele sunt un bun prilej de a te bucura.

            Festinul a început într-un mod inedit, cu nașterea impulsului, în timpul unei conferințe de parenting, susținută de Urania Cremene, la Hotel Iaki, în Mamaia.

  Intitulată 18 Tehnici Fundamentale de Parenting  pentru Copii Echilibrați și Părinți Împliniți, conferința a răspuns unei nevoi certe, pentru că sala era plină și părinții ochi și urechi, dornici să afle soluții pentru propriile semne de întrebare.

            Abordare celor 18 tehnici a avut darul de a ține publicul în sală, de a-l provoca să adreseze întrebări, să caute și alte răspunsuri, în întâlniri viitoare.

           Ce m-a ținut pe mine în sală, mai presus de orice, a fost grupul de părinți cu care am venit. După îndelungi ezitări, hotărâsem să merg, să-mi reactualizez anumite idei sau să le îmbogățesc. Un mail al organizatorilor ne rugase politicos (cu o zi înainte de eveniment) să  ne lăsăm copiii acasă, deoarece conferința se adresează părinților. Mi-am luat, totuși, cei doi copii din dotare și, cu inima în dinți, am intrat pe ușa sălii unde conferința începuse de câteva minute. Stânjeneala de a deranja un discurs început s-a mai estompat sub zâmbetele calde ale mămicilor mele curajoase. Un bebe în wrap-tai, altul într-o Luna, Maria nu mai era chiar o raritate. Toți trei, atât de cuminți cât sunt, de cele mai multe ori, copiii purtați și alăptați, conștienți de faptul că mama e mereu lângă ei.

    Următoarele trei ore au fost trăite ca într-un carusel de emoții. Trăiri provocate de discursul Uraniei, dar mai ales de mișcările fetiței, de nevoia celui mai mare  de a avea o altă activitate (își dorise să vadă marea, deci tati l-a dus să se plimbe și să se joace).

            Primul lucru care mi s-a părut util în modalitatea de organizare a informației a fost structurarea clară a ideilor, susținută de prezentarea pe slide-uri. Am identificat în Urania omul inteligent, echilibrat, apt de performanță, dar dornic să coboare la nivelul copilului, să și-l apropie și să-l sprijine în descoperirea lumii.

            Am recunoscut clasicele exerciții de spargere a gheții, elementele care țin de comunicare, de organizarea unui discurs menit să captiveze într-un timp scurt și să eficientizeze transmiterea informației.

            Provocați să-și imagineze propriii copii la 30 de ani, părinții din sală au abordat mine serioase, uneori îndurerate: fiecare își dorea un copil puternic, sănătos, echilibrat, fericit cu propria viață, dar era clar că nu e atât de simplu să obții toate aceste lucruri.

            Pentru mine, omul de rând, enumerarea nevoilor de bază ale fiecărui om a avut efectul ridicării unui văl de pe ochi. Intuitiv, știam tot ce auzeam, practic, uitam deseori unele idei, iar la ananghie aplicam sfintele tipare imprimate de familie în decenii. Mi-a prins bine, prin urmare, să aud despre competență  (sau nevoia de a crește, de a te dezvolta, de a învăța nestingherit), despre conectare (sau nevoia de a fi iubit necondiționat, de a primi și a dărui, de a contribui) și despre control sau nevoia de a hotărâ, de a face alegeri independente de voința altcuiva). Mi-a prins bine să înțeleg că lipsa oricărui element din cele trei menționate are efecte grave, manifestate imediat și/sau pe termen lung, ajungând până la lipsa totală a motivării și depresie.

            Plecând de la perechea clasică recompensă – pedeapsă, folosită în continuare atât de frecvent, Urania a amintit că prezența simultană a conectării, controlului și competenței duc la o stare de bine totală, la echilibru. Tehnicile enumerate în continuare sunt menite să satisfacă nevoile elementare și să permită unui copil (prin extensie, și unui adult) să devină el însuși.

I. Conectarea este posibilă prin:

1.Empatie (dacă un copil își dorește ciocolată, nu are rost să insiști spunând că nu este bună, este mult mai bine să-ți exprimi capacitatea de a-l înțelege, de a-l susține, ajutându-l să ajungă singur la o altă soluție).

 2. Întreabă - nu da comenzi. Unul dintre aspectele pe care l-am remarcat și eu la copii este exact acesta: suprasaturarea cu ordine, date de dimineață și până seară. (M. al meu chiar spune foarte frumos: - Vreau să am un timp al meu în care să mă lăsați să fac ceea ce vreau, cum vreau eu. De ce trebuie să fac mereu ceea ce ziceți voi? ) Întrebări precum  Ce încerci sa obții? Cum te simți? Ce ai învățat din experiența aceasta? Ce ai putea face pentru a rezolva problema data viitoare când te vei confrunta cu ea? satisfac nevoia de control și duc la rezultatul scontat.

   Pentru fiecare comandă pe care o dăm există alternative. E nevoie de timp și exercițiu pentru a găsi formularea cea mai potrivită. În loc de Spală-te pe mâini! – Ce facem noi înainte de masă? În loc de Fă-ți temele! e de preferat Ce faci tu când vii de la școală? sau Îți faci temele acum sau după o jumătate de oră de joacă?

3. Iubire necondiționată. Pornind de la atât de des auzitul Dacă nu vii cu mine, te las aici., Urania a punctat ideea că mesajul care ajunge la copil este Te părăsesc dacă nu te comporți cum îmi place mie. Mai trist este că un copil înțelege, intuitiv, că nu-l poți părăsi oricând, oricum, și se sperie, pierzându-și și încrederea în părinți. Efectul se simte și asupra adultului, care va crede că nu este iubit și acceptat așa cum este el.

 Din aceeași categorie, e și notarea copiilor la școală, urmată de lauda părinților. Copilul va trage concluzia că este deștept doar când ia nota 10 și că este prost dacă nu-i iese bine ceva. E firesc să-l asigurăm pe copil oricând că este deștept, nu doar când vine cu nota 10. Să-i spunem câtă bucurie ne aduce, cât de fericiți suntem că face parte din viața noastră fără un motiv special. Principiul de bază este: Iubirea nu se dă, nu se ia, ea este pur și simplu!

4. Accentul pus pe unicitatea copilului - Să-i subliniem unicitatea, să evităm compararea copiilor (aud frecvent: Dacă el poate să ia note mari, tu de ce nu poți?). Mesajul pe care ar trebui să-l transmitem copiilor este că sunt unici, că îi iubim așa cum sunt.

  Important e ca o dificultate întâlnită să devină o șansă reală de a discuta, de a învăța. Sinceritatea noastră este importantă, evitarea manipulării e și ea crucială. S-a amintit tendința de a folosi televizorul, tableta, telefonul pentru a “cuminți “copilul, blocând dezvoltarea firească a creierului și ajungând la efecte numite atât de repede ADHD, spre exemplu.

5. Implică-l în familie. Tocmai pentru a nu abandona copilul în fața unui televizor, e firesc să fie implicat în tot ce se întâmplă în casă. Deși va lua mai mult timp să ducem la bun sfârșit oricare dintre treburile începute, pe tremen lung, efectele fac să merite acest efort. Copilul are nevoie să decidă ce se gătește, ce se cumpără, unde se merge într-un week-end, are nevoie să fie consultat când se iau hotărâri importante. E util ca el să învețe să gătească ajutându-și mama sau tatăl în bucătărie. (Brioșele noastre, deci, de aici s-au născut. Și au avut ca efect nu doar niște dulciuri de casă nechimizate și cu fructe din copacii bunicii, ci și un copil care a pus în bol făină, ouă, condimente, zahăr, a amestecat, a bătut cu mixerul compoziția, s-a prăfuit cu agent de afânare și s-a întrebat dacă ceea ce a ajuns în aluat va fi suficient pentru a ține aluatul crescut, a aflat cum e mai practic să spargi un ou, ce dă gust mai bun compoziției și multe altele. La final, era mândru de el și-i sclipeau ochii de bucurie, cum i se întâmplă, de altfel, de câte ori ne facem timp să-l luăm cu noi la bucătărie, să ne ajute).

6. Coboară din copac – e important să ne așezăm la nivelul lui, să empatizăm, să-l îmbrățișăm, să avem contact visual cu el. Conectarea facilitează corectarea (Da, ai greșit, hai să vedem cum corectăm.)

Mi s-a părut oportună și ideea de a te retrage din public, evitând sentimente de rușine, de vinovăție, de frică. Mi-am amintit de primele tentative ale copilului de a ne șantaja plângând de dragul unor dulciuri, în magazinele în care sunt expuse ostentativ. Încă mai cred că dacă am fi cedat rușinați de privirile mustrătoare ale celor din jur ne-am fi ales, mai apoi, mereu, cu scene la fel de elocvente (dorința copilului există, încercăm să găsim mereu variante de casă, cât mai sănătoase, vorbim, explicăm și, da, uneori cedăm și-i satisfacem nevoia, chiar dacă nu suntem noi convinși că e bine).

II. Competența

 1.      Creează spațiu și dă-i drumul – veghează fără a sufoca, lasă copilul să-și descopere limitele, să-și descopere drumul. Mergând cu un pas înaintea copilului, putem crea un cadru sigur, în care să învețe despre sine și despre lume.

 2.      Fii model și predă competențe – aici mi-a plăcut ideea de a gândi cu voce tare, ca un copil să învețe cum se analizează o situație, cum se rezolvă ea.

       Împărțirea abilităților în pași mici e o altă idee utilă: copilul nu va învăța să se îmbrace într-o zi, dar pas cu pas, va învăța să devină independent (mi l-am amintit pe M., încercând să-și scoată un tricou, scâncind că nu-i reușea, pe soțul meu care-l învăța cum anume să țină mâinile, cum să tragă de poalele bluzei, de bucuria lui că a reușit și de încântarea cu care se schimbă când vine de la grădiniță, mândru că o poate face singur). La un moment dat, se discuta despre combinarea stilurilor de învățare: auditiv, vizual… ) și m-am întrebat câți dintre părinții obișnuiți știu ce înseamnă așa ceva. De regulă, se ajunge la concluzia e că el, copilul, nu vrea, nu ascultă, deși el, părintele, a făcut tot ceea ce trebuia.

 3.      Greșeala – oportunitate de învățare – o idee esențială, neglijată deseori. Dacă un copil pierde un obiect, nu pedeapsa rezolva problema, ci empatia, analiza a ceea ce s-a întâmplat și încredințarea unui alt obiect, similar, pe care copilul să testeze ceea ce a învățat (Tratarea primelor dăți – importantă. Aici am fost puțin surprinsă, de regulă, reacționam prin a lipsi copilul de obiectul similar celui pierdut și, iată, nu e cea mai bună idee.).

 4.      Nu folosi pluralul – pentru că ia din responsabilitatea copilului. Deci, evităm Noi încă purtăm pamperși. Problemele copilului sunt ale lui și trebuie să învețe să și le rezolve, noi ascultăm și ajutăm, acolo unde se poate.

 5.      Întreabă și descrie – Descrie concret plusuri și minusuri: Ai făcut patul, văd că mai ai de strâns cărțile de pe masă.

III. Controlul

 1.      Creează spațiu pentru joaca liberă- în lumea modernă, copiii au pierdut timpul pentru joacă liberă, nu-și mai pot confirma valoarea în cercul de prieteni din jurul casei, se mișcă doar într-un cadru formal. Prin urmare, creăm spațiu pentru joaca liberă, nu cenzurăm în timpul jocului (Așa se face, așa trebuie să te joci.), lăsăm copilul să preia controlul.

Unul dintre exemplele mele favorite a fost cel cu desenul care NU  trebuie să fie în contur. Fapt pe care-l descoperisem și noi, după ce o educatoare ambițioasă a decis că trebuie să umilească un copil de trei ani și un pic, să-i facă n observații pentru că nu e capabil să deseneze în contur, nu desenează mereu ce i se dă ci vrea să deseneze și altceva și, culmea îndrăznelii, face copacii albaștri când ei sunt, evident, verzi. Ne-a liniștit atunci o prietenă profesoară de desen, care ne-a explicat calmă că unul dintre motivele pentru care copiii se îndepărtează de latura artistică este exact acest gen de insistență, dusă până-n pânzele albe. Ne-a vorbit despre etape de dezvoltare fizică și psihică și ne-a lămurit că trebuie să-i dăm timp copilului să crească. Azi, cumpărăm hârtie de desen, culori, acuarele, copilul desenează de drag, uneori chiar și în contur.

      S-a mai amintit, ca în treacăt, problema temelor imense, care țin copiii prinși la masa de lucru un număr de ore deseori mai mare decât cel pe care l-ar putea presta un  adult. Voci supărate au sesizat imediat că profesorii dau prea multe teme, fără să se consulte între ei. Urania a remarcat și reversul medaliei: într-o societate axată pe competență, profesorul care nu dă teme e socotit mai slab pregătit, părinții intră în panică, în final copilul are teme multe și pentru că solicită părinții.

 2.      Află-i opinia cu orice ocazie. Planificarea unui concediu, achiziționarea de bunuri, schimbarea unui comportament, toate pot pleca de la a afla opinia copilului.

 3.      Calmarea pozitivă – indiferent ce dificultate apare, e util să ne păstrăm calmul, să ne conectăm, să-l luăm în brațe, să empatizăm. Colțul de rușine, a trimite un copil supărat în camera lui sau a-l așeza pe un scaun nu sunt soluții care să ajute fără a avea și efecte negative. Calmul se va instala dacă îl ajutăm pe copil să facă ceea ce-i place (să alerge, să danseze, să deseneze sau să asculte o poveste). Afirmațiile pozitive și întoarcerea la întrebări vor fi utile pentru a-l responsabiliza, pentru a-l ajuta să găsească singur calea spre starea de bine.

 4.      Paranoia pozitivă.

 5.      Dezvoltă responsabilitatea.

^     6.  Oferă variante în cadru limitat.

Ultimele trei îmi sunt mie oarecum neclare, pentru că nu am putut asculta prezentarea cu toată atenția. Fetița obosise, era cald, așa că a rămas să completăm informația cu propriile lecturi. Dincolo de acest aspect, conferința are meritul de a ne fi adus informație valabilă, actuală, prezentată profesionist. 

Povestea lui Aripă-Iute și a fraților săi

   Copilul meu se mai uită și la desene. Și nu la orice desene, ci la acelea de pe un post specializat, care are grijă să-i spele din când în când creierul cu reclame, nu de alta, dar cum e mai ușor să convingi un părinte să cumpere lucruri de care nu are nevoie dacă nu prin intermediul unui copil care nu mai poate trăi fără jucăria X, văzută la televizor.

  Până să realizez eu bine ce mă așteaptă, copilul știa, deja, că trebuie, dar chiar trebuie să aibă  și el Robofish, niște peștișori artificiali, care aveau acum un an și ceva și un preț destul de pipărat. Nu erau vii, nu făceau mizerie, nu exista riscul de a-i vedea morți, dar tot niște imitații rămâneau și mi se părea straniu să-i aduc în casă.

   Întâmplarea a făcut să cunosc o mămică obosită de o obligație în plus, aceea de a îngriji un mic acvariu. Peste noapte, casă noastră s-a mai îmbogățit cu câteva suflete, de mici peștișori. Ca să fie și mai interesant, unul dintre pești e un Beta, deci e carnivor și nu  se înțelege cu frații săi (vitregi), deci are bolul lui, separat. Așa-i avea mămica de la care i-am luat, așa ne distrăm și noi cu ei.

Sursă foto: http://amycwilliams.com/2014/03/15/what-to-look-for-in-a-beta-reader/

  Bineînțeles că Aripă-Iute, Beta de care vă spuneam mai sus, e vedeta casei, compătimit și nițel temut, privit cu respect și cocoloșit. Din când în când, face câte o vizită în acvariu, îi pune pe fugă pe ceilalți peștișori, apoi se întoarce, solitar, în bolul lui. Fiecare mișcare a peștilor a fost îndelung studiată, la început de proprietarul pasionat de desene, apoi de mica lui surioară, încântată de fiecare peșe care-i trece prin față. 

  Primele zile au fost și cele mai pline. Ce mănâncă? Ce facem cu apa lor, cum o menținem curată? Ne jucăm cu ei ori nu? Băgăm mâinile în acvariu? Cât timp îi putem lăsa împreună? De ce, totuși, unul e carnivor și ceilalți nu? Și ce mănâncă unii, ce mănâncă ceilalți? O ploaie de întrebări cărora nu le știm chiar toate răspunsurile, dar cărora le căutăm, împreună, soluții. 

  La un moment dat, am reușit să-i sparg bolul lui Aripă-Iute în timpul unei operațiuni de rutină de curățire. Am propus să-i găsim și un alt stăpân, să-i ofere mai mult spațiu, mai mult timp doar pentru el. Bineînțeles că nu s-a putut. Dintre toți, tocmai el, cu aripile lui cu volănașe, era cel mai frumos. Nu mai spun că avea și numele acesta de poveste, așa încât ... nu, e tot la noi, într-un alt bol doar al lui. 

  Vacanțele - prilej de bucurie, prilej și de griji noi: ce facem cu peștii? Îi plimbăm și pe ei? Prieteni buni devin, mereu, stăpâni temporari ai micului acvariu iar Aripă-Iute își plimbă statura impresionantă și prin fața lor. Într-o zi, Aripă-Iute a murit. Prietena mea a povestit cu har despre o călătorie a peștișorului în căutarea neamului din care face parte, doar-doar va evita să-i povestească propriului copil prea devreme despre ce înseamnă a muri.

  Când ne-am întors, în bol se plimba un alt Beta, mai mic, tot negru, la fel de frumos. Parcă-mi părea rău că R. nu-l înlocuise cu un pește banal, compatibil cu ceilalți peștișori din acvariu. Parcă era mai bine să-l avem, în ciuda efortului de a-l ține separat. Și era atât de bine să nu-i explic unui copil de cinci ani, din nou, unde se duc sufletele celor dispăruți. O făcusem nu demult la moartea bunicului, nu simțeam nevoia să reiau discuția.

  Între timp, Aripă-Iute 2 a crescut la fel de mare ca primul deținător al numelui, are un semen în apartamentul prietenei mele (copilul ei și-a dorit și el peștișor) iar noi căutăm un acvariu mai mare pentru peștii noștri, dar și un bol mai frumos pentru Beta. Și mergem, din când în când, la Acvariul din Tulcea, sau la cel din Constanța, să învățăm alte lucruri noi despre peștișorii noștri.

  Credeți că mai cere copilul pești din material plastic? Nu. A învățat, ușor-ușor, că reclamele sunt o frumoasă poveste și că realitatea e atât de complexă, că nu poate fi înlocuită cu niciun fel de substitut. Iar pe Beta îl iubim, cu numele lui legendar cu tot, tocmai pentru că e negru, mai altfel și-și fâlfâie singuratic aripile prin acvariu.

Citim, citim, chiar și unui bebeluș

Citim, citim, chiar și unui bebeluș

   Mama, tata, maia, dă, ia…. Primele cuvinte. Copilul vorbește. Bucuria părinților e împletită cu mândrie.  Mai presus de orice e gândul că, iată, copilul poate comunica mult mai clar ceea ce-și dorește, ceea ce simte, poate cere ceea ce-i este necesar.

   Aparent, vârsta la care începe să vorbească bebelușul ține doar de șansa fiecăruia. În realitate, felul în care interacționăm zilnic cu un copil mic poate schimba esențial felul în care evoluează, deci și felul în care va gândi și se va exprima.   

   Încă din perioada intrauterină, lectura făcută copilului poate fi un moment important al fiecărei zile. Modulațiile vocii mamei, emoțiile, starea de bine care se instalează în timpul unei lecturi agreabile, toate aceste detalii pot pune o temelie felului în care va relaționa copilul cu aceste obiecte unice în felul lor, cărțile.

   Un părinte care-și face timp să-i citească bebelușului va găsi resurse de răbdare, de creativitate pentru a se apropia de copil așa cum are nevoie el. Partea frumoasă este că și părintele va ieși din întreg procesul schimbat, îmbogățit.

   Pentru copil, cartea va fi, la început, un obiect-jucărie, plin de culoare, texturi unice, muzică. Mai presus de orice, cartea va fi timp cu mama și cu tata, brațe calde care-l cuprind, joc al privirilor și al mâinilor, senzații noi, cuvinte care se repetă și îmbracă un sens.  

   Un copil căruia i se citește va cunoaște mai repede lumea care-l înconjoară. Se va cunoaște pe sine mai repede, reflectându-se în personajele cărților. În sufletul său, vor prinde contur noțiuni esențiale precum binele, răul, bunătatea, egoismul, altruismul. Va rezona cu fiecare personaj, va trăi atât de multe experiențe în lumea imaginară, încât se va întoarce cu mult mai bogat în lumea reală.

   Cât de mult înțelege un bebeluș din lecturile noastre? Poate cu mult mai mult decât ne imaginăm noi. Chiar dacă nu știe fiecare cuvânt, muzica textului îi va încânta simțurile, va reține nume de personaje, replici pe care părintele le va sublinia prin mimică sau modulații ale vocii, va reține imaginile care se leagă de mici texte, adaptate vârstei lui.

   Putem face multe lucruri pentru un bebeluș. Să citim este un lucru ușor, la îndemâna oricui, o investiție în timp, sentimente, trăiri, care se va întoarce la noi în zâmbete și cuvinte, în priviri înțelepte și grele de sens, într-un mod de a relaționa al propriului copil mai frumos decât îndrăznim să visăm.

  

sursă foto:http://www.usbornebooksathome.co.uk/

O singură carte, mai multe activități

   Vacanța din care ne-am întors de curând a stat sub semnul jocului, liber sau coordonat de adulți. Nu e de mirare că, înainte de a pleca la drum, am pus în bagaje și cărți care să ne scoată din impas când rămânem fără idei, când ni s-ar putea părea că ne plictisim. Și pentru că am prins gustul cărților Editurii Usborne, am luat cu noi și Usborne First Activities - Summer fun, spre încântarea celor mici.

   
 
  Ca de obicei, a fost greu să ne hotărâm cu ce începem. Facem peștișori înotând printre corali?

     Sau ingenioase înghețate la cornet? (Aici au decis în unanimitate că preferă să mănânce înghețata și aleg să facă alte jucării din hârtie).

     Zmeul a fost printre ideile favorite, cu atât mai mult cu cât își aminteau de imaginile celor zburând deasupra plajei. 

    Am studiat un pic și căpșunele. Au decis că e ușor să le facem,  dar azi își încearcă abilitatea de a construi vaporașe.

   Imaginea aceasta le-a stârnit imediat imaginația, mai ales că văd vapoare zilnic, pe Dunăre, pe mare, deci visează la ele mereu sau se văd navigând.

    Și am purces la făcut planuri, decupat, asamblat, lipit. Cartonașele colorate s-au transformat rapid în mici tablouri.


                          

      Stângace, operele lor lasă să se vadă, totuși, dragul de a face, bucuria de a se întrece la a decupa, lipi sau colora.

   Dacă primele lucrări au mers mai greu, la următoarele li s-a părut mai ușor și la fel de distractiv. Materiale diverse, aparent banale, au prins viață sub mânuțele lor. Pagini de reviste vechi au devenit corpul navelor, catargele au fost decupate din hârtie colorată, o felicitare mai veche a devenit un pirat fioros. Bucuria cea mare a fost să facă soarele din bucățele de hârtie galbenă și dungi trasate stângaci cu creionul, să lipească steluțe strălucitoare pe steagul vaporului sau să dea feței piratului un aer ghiduș cu ajutorul ochilor cărora li se mișcau pupilele.

 
   La finalul activității, copiii mei se mirau de cât de repede a trecut timpul și de cât de cuminți au fost. Concluzia lor: trebuie să repetăm experiența, să căutăm și alte cărți care să le pună imaginația la lucru!

Copilul nostru nu citește, doamnă!

   De câte ori nu auzim, spus pe ton de reproș: - Copilul nostru nu citește, doamnă!, ca și cum doar el, copilul, e responsabil de acest lucru, nu citește, nu face ceea ce trebuie. Uneori, când mi se pare că am cu cine vorbi, întreb blând: - Dar dumneavoastră citiți? Îi citiți? Citiți împreună? Aveți cărți în casă? El are o bibliotecă a lui?

    De cele mai multe ori, părintele mă privește nedumerit. Îmi arde de glume?! El este ocupat, n-are timp de pierdut. Ce lecturi, de lecturi ne arde nouă?

    Mi-am amintit de lungile discuții despre lectură pe care le purtăm cu părinții din ipostaza de profesori și am zâmbit trist. Sunt și eu părinte și mă întâlnesc deseori cu alți părinți care au copii micuți, de 3-4-5 ani. Am început să aud, deja, replica supărată de mai sus, urmată de completarea:

  - Nu-i interesează cărțile, doamnă. 

   La vârste un pic mai mari, părinții se uită hotărâți spre profesor și așteaptă ca minunea să se producă sub bagheta dascălului, că de aceea vine copilul la școală, să devină și pasionat de lectură, printre altele. La vârsta preșcolară, cartea e și ea pe acolo, pe undeva, nu întotdeauna cu un rol clar.

   Una dintre cele mai revelatoare experiențe legate de lectură pe care am trăit-o a fost cea din primul semestru de facultate. Intrasem la Litere și, brusc, ceea ce fusese plăcere pură, curiozitate, bucurie, devenea ceva obligatoriu. Teoretic, bucuria nu dispărea, ba se amplifica, era mult de citit. Practic, doar faptul că la un singur obiect de studiu aveam peste o sută de cărți de citit pentru examen părea paralizant. Apoi intervenea gustul fiecăruia. Nu cred că erau prea mulți care-și puseseră pe lista de lectură, de bună voie, o Descriptio Moldaviae, a lui Dimitrie Cantemir sau Istoria ieroglifică, a aceluiași autor. Deci, nu citeam chiar de drag, citeam pentru că trebuia, pentru că urmau seminariile, testele, notele de la examene. Indiferent ce carte ar fi fost, simpla ei prezență pe lista de lecturi obligatorii schimba ritmul lecturii, timpul ei, bucuria părea să se piardă. Era nevoie de un efort conștient, permanent, ca lectorul specializat să nu piardă toată bucuria lectorului inocent. Să uiți, altfel spus, de personaje, spațiu al acțiunii, limbaj, figuri de stil și multe altele, și să te bucuri de evadarea în alt timp și spațiu.

   Copiilor cu care am lucrat preferam să le sugerez, mereu, noi titluri, să le citesc fragmente care să-i ancoreze în lectură, să le povestesc o scenă-două, cât mai interesante. Preferam să-i provoc și nu să-i oblig, să-i fac să anticipeze bucuria și nu obida de a se supune unui supliciu inutil, parcurgerea listei de lecturi obligatorii. 

   Având copii mici, remarc ce și cum îi apropie de cărți, dar și ce îi duce la ani-lumină de lectură. 

   Primul lucru care îmi vine în minte e, totuși, firea copilului, ceea ce are el de la Dumnezeu. Pentru că un copil care are biblioteci în jur poate să nu citească, să exceleze în alte domenii, să studieze, dar să nu fie pasionat de lectură. 

   De cele mai multe ori, stă în puterea părintelui să-l ajute pe cel mic să citească o viață. Și nu îi ia lui, părintelui, decât câțiva ani, atât de frumoși, până ce copilul învață să citească singur, descoperă cât de util îi este să descifreze misterul unui text scris și fără ajutorul mamei sau al tatălui. Văzută ca un joc, ca o pătrundere pe un tărâm magic, lectura poate să rămână o pasiune pentru o viață, sursă inepuizabilă de bucurie, de echilibru, de informație. 

  Am putut testa efectul expunerii copiilor la exercițiul lecturii de la vârste mici. De la răgazul pe care mi-l luam citind în timpul sarcinii, la nenumăratele cărți savurate în primii ani de viață ai copiilor, la biblioteca pentru copii pe care o construim de cinci ani și un pic, cei mici au stat mereu printre cărți. Nu cărți care să-i facă deștepți, competenți, geniali sau eficienți, doar cărți-jucării, cărți care să-i încânte prin culoare, formă, sunet, miros aspru de cerneală tipografică, cărți care să dezlănțuie imaginația, creativitatea, sensibilitatea. Cărți care se citesc în brațele mamei sau ale tatălui, cărți la care se chicotește sau se râde în hohote, cărți la care se lăcrimează sau se plânge pe ascuns (da, se mai întâmplă, încercați să citiți Ghici cât de mult te iubesc de Sam McBratney când nu e copilul acasă, să vedeți efecte speciale).

   Pe rând, am recitat și am povestit, am cântat, am desenat, am făcut noi înșine povești. Unul din primele cuvinte pe care le-au spus cei mici a fost catea. Avem atât de multe povești de citit împreună, atât de multe poezii cărora nu le-am deslușit încă muzica și sensul, încât mi se pare că ar trebui să dureze o veșnicie copilăria lor ca să putem trece prin toate. Sau să redevenim copii, cândva, și să continuăm lectura acestor cărți, de unde am lăsat-o, pentru alți copii.

    Cred că și copiii noștri pot să se bucure de cărți, trebuie doar să ne bucurăm noi înșine atât de mult de ele încât să se vadă, să se simtă, să se ia.


„Pentru copii este nevoie de mult mai puțină muncă de convingere în privința importanței poveștilor decât pentru adulți… Copilăria înseamnă uimire, imaginație, spontaneitate, iar maturitatea, de cele mai multe ori, pierderea acestor calități. Așadar, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să redăm adultului – fie el educator, părinte sau bunic – credința în puterea poveștilor, în așa fel încât imaginația să-și recapete rolul major în conștiința fiecăruia, indiferent de vârstă.” (James Hillman)

Mei Tai-ul și grădinița

    Nu l-am iubit de la început. L-am luat doar pentru că era frumos, nou-nouț (deși era la mâna a doua) și mai ieftin decât un alt sistem de purtare a unui bebeluș. Maria crescuse, wrapul elastic nu mai făcea față, era deja prea grea și picioarele nu i se mai așezau în poziție anatomică, trebuia schimbat mijlocul de purtare. 

    Soțul privea circumspect. Prea multe și prea lungi bretele, complicat procesul de punere, nu, nu-i pentru el. Dar pentru mine și spatele meu avariat ușor într-un accident de mașină mijlocul de purtare era o necesitate. Așa că nu m-am dat bătută. I-am dat o șansă. 

    Mă veți întreba de ce nu am folosit căruciorul, nu am și așa ceva? Ba da, am și-l folosesc când se apropie ora de somn a copilului și eu vreau să fac cumpărături, spre exemplu. Atunci e excelent. Prințesa adoarme liniștită, eu și Matei ne plimbăm relaxați, facem și piața, ascundem cumpărăturile în coșul încăpător al căruciorului, totul e minunat. Încetează, totuși, să mai fie așa frumos când plimbarea e mai lungă și fetița se plictisește în căruț, sau îi este dor de mama, sau trebuie să mănânce și atunci, clar, vrea în brațe. Și o spune prin gestică, scâncet sau plâns, atunci când mi-e greu să o iau imediat. Dacă ați mers cu un copil în brațe și ați încercat să împingeți și un căruț știți cât de neplăcut e. Plânsul copilului întoarce capetele celor din jur, dar mai grav e că te întoarce pe tine, părintele, pe dos. Simți că locul lui e în brațe, că e normal să-i satisfaci nevoia aceasta. Și aici intervine sistemul de purtare. 

    Mei Tai-ul pe care-l avem noi, marca Poartă-mă, îmi satisface mie nevoia de a-mi simți copilul în fiecare secundă, de a o ști lângă mine, veselă, încântată de călătorie, aproape de sursa de lapte. Ce e, din nou, foarte important, îmi lasă mâinile libere să mângâi, să mă joc, să-l țin pe Matei, să-l ghidez la o trecere de pietoni, să caut pe un raft orice obiect, să..., să... E un dar extraordinar, mai ales când copilul mai mare tânjește, și el, după apropierea de mama iar mama e doar una. 

     Drumul la grădiniță, dimineața, devine, astfel, un prilej de alint, de joacă a degetelor pe care ni le împletim amuzați, de sărutări puse tandru pe mâna mea și apoi pe a Mariei, de chicoteli vesele din partea celei mici și de priviri cu care-l caută pe fratele mai mare, de priviri calde, din care răzbate și mândria, din partea fratelui. El e cel care a făcut-o pe cea mică să râdă, a făcut-o să se uite la el. Se simte bine, intră în grădiniță vesel, se bucură de copiii care-i sunt colegi și de noile experiențe pe care le trăiește la grupa mare. 

     Dacă la început mi se părea complicat să pun corect mei tai-ul, repetând operațiunea am constatat că-mi ia un minut-două să o așez corect pe Maria și să-i leg bretelele astfel încât să nu atârne incomod, să nu o deranjeze, picioarele ei să formeze M-ul acela sănătos, de dorit la orice mijloc de purtare. Rapiditatea cu care îl pun mă încurajează să-l folosesc oricând e nevoie să ies din casă. Câștig timpul pe care-l pierdeam scoțând căruțul. Evit să o port în brațe, efortul e mult mai mare și coloana e mult mai solicitată. Urc și cobor ușor până la etajul patru, chiar și atunci când trebuie să mai duc o altă greutate. Am descoperit că e de preferat un rucsac în spate, în locul unei sacoși în mână. În scurtele plimbări până la un loc de joacă, prin cartier sau la mici cumpărături, apa, banii, telefonul stau în rucsăcelul de grădiniță al lui Matei, care mă ajută și se simte parte importantă din tot ce facem împreună. 

      Un mare plus al Mei Tai-ului sunt bretelele umplute cu burete (deci nu taie umerii) și protecțiile de bretele. Una din marile plăceri ale Mariei este să le ronțăie în timpul plimbării, mai ales când se află la puseu de creștere și o dor gingiile. Din fericire, fata de la care l-am luat (care l-a înlocuit cu ceva mai comod de pus - o Manduca) s-a gândit și la aspectul estetic, și la cel practic și i-a achiziționat două perechi de huse de protecție pentru bretele, una asortată, venită cu sistemul de la producători, alta cu un model în culori complementare, de pe net. Deci, spor la ronțăială!

      Având huse pentru bretele, obținem și un alt avantaj. Evităm să-l spălăm des și să-l decolorăm.  Dacă e cazul, se spală doar husele și se usucă rapid, fără a rămâne o zi-două cu sistemul de purtare la uscat pe sârmă. Mărturisesc că, atunci când l-am ales, m-a încântat că nuanța caldă de gri din materialul de bază se asorta cu panoul în nuanțe de mov, numai bun pentru o fetiță. Bumbacul din țesătură merită păstrat frumos, așa cum este acum, așa că evităm să-l murdărim inutil.

     Mă veți întreba: nu plânge în Mei Tai? Nu, nu plânge. Are exercițiul wrapului, iar dacă ar scânci, motivele cele mai probabile sunt că-i este cald, foame sau somn. Căldura am evitat-o folosind mei tai-ul seara, îmbrăcând-o subțire sau evitându-l pe călduri foarte mari și înlocuindu-l cu un wrap țesut. Foamea o potolim slăbind ușor bretelele și coborând copilul, astfel încât să mănânce liniștit, ferit de priviri indiscrete. Somnul vine ușor, în legănările pe care le produc pașii mamei, cu bătăile inimii ca fundal sonor. 

      

În Săptămâna Alăptării, alături de mămici purtătoare

    

Atelierele de Zâmbete ale Asociației Dăruiește Aripi

    Zile calde de toamnă târzie. Pregătiri febrile pentru iarnă. Pregătiri de grădiniță. Dor de catedră și de copiii de la școală. Atât de bine lângă zâmbetele celor mici, acasă.
    Între nostalgii și treburi de zi cu zi, am ales să ieșim din casă mai mult, să dăm clipelor de vacanță un sens. Atelierele de Zâmbete ale Asociației Dăruiește Aripi, desfășurate la Maritimo Shopping Center, în cadrul târgului Back to school, mi s-au părut o ocazie minunată pentru un copil curios. Așa încât, sfârșitul săptămânii a stat sub semnul jocului, al picturii și al meșteritului cu diverse materiale.

   Primul atelier la care am ajuns a fost cel de miercuri, în cadrul căruia copiii au învățat să facă brățări Loom. 

    Cum îmi doream pentru Matei activități care să-i dea ocazia să-și folosească și mintea, dar și mâinile, i-am oferit ocazia de a învăța de la voluntarii asociației să mânuiască o croșetă și un gherghef, să se bucure de lucrușoarele create de el însuși. Să mai spun cât de mult îmi plac astfel de activități, cât de drag mi-a fost să-l văd lucrând alături de ceilalți copii, ajutat de ei? Voluntarii, adulți și copii, i-au explicat tehnici simple, cum să utilizeze micile elastice și croșeta, cum să încheie brățara. Am plecat de acolo cu prima lui brățară Loom și cu intenția de a achiziționa elasticele colorate, prilej de joacă și efort concentrat. 

    De atunci, casa s-a umplut de brățări. Are Matei trei-patru, are și Maria, am și eu, și brățară, și elastic multicolor de prins părul. Ne-am documentat, am văzut cât de multe modele de brățări sunt pe net, câte tutoriale după care poți croșeta bufnițe, iepurași, brățări complexe. Cred că ne vom ocupa timpul o bună bucată de vreme cu ele: sunt amuzante, cultivă imaginația, ajută la dezvoltarea motricității fine, pot fi un cadou drăguț pentru oricine. 

Elasticele de păr

Creioanele - suport improvizat pentru brățări

Prima brățară 

      Un alt atelier la care am ajuns și care ne-a încântat este cel de pictură pe sticlă, de sâmbătă. Cu mijloace simple, un pahar și-a schimbat înfățișarea și s-a transformat într-un suport de lumânare, o candelă improvizată. 

Foto - Zamfir Andrei Cristian

Fluture pe o parte, Furia Nopții pe cealaltă

Foto - Zamfir Andrei Cristian

    Dincolo de activitățile acestea, însă, se află dorința Asociației Dăruiește Aripi de a informa publicul despre proiectul Dăruiește primul zâmbet, despre visul unor oameni de bine de a  reconstrui și moderniza cu ajutorul donațiilor Secția de Terapie Intensivă Neonatală din cadrul Maternității Spitalului Clinic Județean de Urgență Constanța. 

       Discutând cu Alina Vasea, directorul asociației, și cu Ana Maria Toma, voluntar al asociației, mi-am amintit de tot ce a însemnat pentru mine venirea pe lume a copiilor mei, de încărcătura emoțională a momentului, de speranța că va fi bine, atât pentru mamă, cât și pentru bebeluș. Mi-am adus aminte de nevoia mea de a ști că spitalul are în dotare o Secție de Terapie Intensivă utilată corespunzător, capabilă să ofere un start optim oricărui copil născut în Constanța. Am refuzat să gândesc ce ar însemna să știi că un copil ar avea șanse dacă aparatura din dotarea spitalului ar fi modernizată, dar că nu este modernizată.  Cu siguranță, efortul acesta al voluntarilor, aparent mic față de problemele atâtor copii, ar fi atunci esențial pentru cel puțin o ființă: ființa nou-născută care trebuie să beneficieze de suportul tehnic performant azi, mâine, în răgazul acesta de timp dintre ceea ce este și ceea ce va fi. Pentru această ființă și pentru viitorul ei merită să dăruim.

Pregătiri pentru grădiniță

    E  12 septembrie, mai e doar un pas și începe școala. Sau grădinița. Grupa mare. Nu reușesc să pricep când copilul meu a devenit numai bun de dus la grupa mare. Și am, deja, emoții pentru plecarea, prea curând venită, la școală.

    De la începutul verii, el spune tuturor că pleacă la clasa 0. I se trage de la grupele mixte în care se lucrează de vreo doi ani, grupe cărora nu le văd rostul, ci le simt dezavantajele. După ce a cântat un semestru despre cum pleacă el la școală, copilul meu are senzația că toamna-i va aduce teme ( :) ) și că va fi obligat să scrie și să citească zilnic. E dezamăgit când îi spun că-l mai așteaptă un an de grădiniță și se uită neîncrezător la mine. Cum, mai are timp de joacă nestingherită? Păi, și cântecele, doamna, colegii? El de ce nu e școlar? 

    După lungi discuții și priviri nedumerite, căutăm prin librării rechizite, cărți, jocuri, ceva ce să ne bucure, dar să ne și învețe. Azi ne-am întors de la Leonardo cu câteva lucrușoare drăguțe, numai bune de folosit în zilele lungi de toamnă ploioasă sau de iarnă friguroasă. Nu am luat o listă de la doamna noastră, căutăm doar lucruri care să ne inspire și să ne facă poftă de joacă. Din rafturile zăpăcite de cumpărători, am cules pe rând:

- patru cărticele cu texte micuțe în limba franceză (menite să o amuze și pe micuță, așa că una are și o lămpiță sub formă de lună care se aprinde, alta lasă să se audă cuvinte în engleză la atingerea unui buton)

 - hârtie colorată autocolantă

 - abțibilduri în relief, cu motive de Crăciun

- abțibilduri cu animale care trăiesc în mare, pentru o activitate legată de mediul acvatic

- un mic puzzle din lemn, reprezentând un vapor, bun pentru mari, dar și pentru mici

- hârtie de împachetat cadouri, bună și de decupat, făcut felicitări și câte alte lucrușoare amuzante

-  mărgele, utile la alcătuirea brățărilor și a colierelor

- două mașinuțe pe care copilul le construiește asamblând fragmente metalice și plastice, șuruburi, piulițe, activitate utilă pentru dezvoltarea atenției, a capacității de concentrare, dar și a motricității fine

- invitații pentru petrecerile din familie și plicurile aferente (plănuim să le folosim la aniversarea de un an a Mariei). 

  Cea mai dragă dintre toate ne e o carte cu activități legate de mare ( Ma planete Mer), imprimată pe hârtie superbă, cu fotografii captivante și experimente care ne-au pus, deja, imaginația la lucru: cum se scufundă un submarin, cum se formează curenții marini, cum se extrage sarea de mare, cum se realizează un acvariu, cum construiești un vaporaș într-o sticlă etc. Matei s-ar fi apucat  de lucru din clipa în care a deschis cartea. A trebuit să o răsfoim și să stabilim clar când și cu ce începem să lucrăm din ea. 

     Mașinuțele, însă, l-au ținut flămând o vreme. De entuziasm, a lăsat mâncarea și s-a apucat de lucru, concentrat să nu piardă vreun șurub, vreo piuliță, să țină corect șurubelnița.

    De cărțile în franceză cred că m-am bucurat și eu mult, îmi place limba și îmi doresc să-l inițiez, treptat, și pe Matei. Prețul lor a fost neașteptat de mic, undeva între 1 leu (cărticelele pentru copii de vârstă preșcolară) și 4 lei, cele mai complexe. Tot la 4 lei bucata sunt și toate celelalte mici obiecte de papetărie, dar prețul lor coboară la nici 3 lei (cam 2, 70) atunci când sunt luate 2 sau 3, deoarece intră într-o ofertă a magazinului. Singura problemă - aceste obiecte de papetărie sunt atât de dezorganizate că vânzătoarele nu m-au putut îndruma spre o zonă în care să găsesc cărți pentru copii, am făcut singură muncă de detectiv, cu copiii aferenți amestecați printre picioare. 

    În concluzie, ne pregătim de grădiniță punând la cale noi jocuri, noi activități distractive, captivante, pasionante.

August, vacanță

  August, vacanță. O parte acasă, la mare, altă parte pe malul Dunării. Muntele - doar vis. Încă. Și amintire intensă a verilor trecute. 

  Marea ca acasă e ceva nou pentru mine. Încă mă simt turist. Bucuria de a o ști mereu acolo, bucuria de a respira aerul sărat. Liniștea apusului. Încăpățânarea de a rezista oboselii și de a-i duce pe cei mici la plajă chiar și când ai tendința de a renunța, tocmai pentru că știi că e și mâine acolo. Satisfacția că nu ai făcut-o. Mâine e altfel, cu altă lumină. Cea de azi e doar a zilei de azi. 

  Copii. Zâmbete, ochi care râd, ochi care plâng. Ochi care sclipesc de dorința de a spune, de se spune celor din jur. Prieteni - oameni tineri, luminoși, care trăiesc din plin bucuria de a fi părinți. Copii alinați, copii de la care părinții învață, pentru care citesc, caută, se transformă, se întorc în timp.

  Dunărea - cu aceeași liniște, cu cerul puzderie de stele, cu cântece de greieri gălăgioși. Miros intens de verde, de pământ. Miros de ploaie, de toamnă venită prea repede, după o vară scurtă. Răcoarea de dimineață, încă plăcută, ca un veșmânt proaspăt. 

  Abundența fructelor. Răsfăț cu migdale dulci. Smochine și nuci cu pielița încă albă. Persici de grădină, cu miez surprinzător de aromat. Dealuri, livezi. Dorul de munte un pic mai ostoit. 

Iulie - soare, vânt, soare

 Poate lăsam să treacă luna fără să fac o sinteză dacă nu era Irina și blogul ei luminos.

Am rămas fără aparat foto și se vede. Cele mai multe fotografii prinse în mozaic sunt făcute de prietenele mele, la o ieșire în parc. Unele sunt ale mele, ultimele făcute ce vechiul aparat. Toate au un singur subiect: copiii. Pentru că luna iulie a fost a lor.
    Matei a împlinit 5 ani și s-a bucurat de prieteni lui, de daruri, de tortul nostru făcut cu atâta dragoste. Petrecerea lui a fost una cu dragoni: pui de dragoni care ies din ou, dragoni care aruncă proiectile, dragoni care-și iau zborul, salvează eroi aflați la ananghie, cărți despre diferite tipuri de dragoni, cărți pur și simplu. Și atât de multe feluri în care un copil poate fi fericit.
  - Matei, vrei să-ți fac ziua sau să-ți cumpăr jucării și hăinuțe, cărți...?
  - Vreau să fie ziua mea.
  Să fie :) .
  Maria a început să umble peste tot. În casă, inspectează fiecare colț, la plajă merge prin nisip și-l gustă curioasă. În parc, ronțăie frunze, ghindă, tresare când o gâdilă iarba. Râde cu gurița până la urechi, e veselă și vorbăreață. Râde mai ales la Matei, iar el e fericit într-un fel unic când ea are ochi și zâmbete doar pentru el. El a devenit Tei-Tei, ea Uca - Ma-i-uca. Vocea mică și subțire surprinde, râsul ușor răgușit pare al altcuiva.
  Nu suntem în vacanță, dar trăim vara ca și când am fi.