Prietena mea îmi povestește ușor
nedumerită: ,,De când a venit și al doilea copil, nu mai reușesc să văd capătul
tunelului. Tot mi se pare că nu îmi mai ajung puterile să le fac pe toate și să
le fac bine. La primul copil reușeam să fiu lângă el, să-l ascult, să intuiesc
ce își dorește, de ce are nevoie. La al doilea, lucrurile au devenit mai
complexe. Mai frumos, mai ales de când au ajuns să se mai și joace împreună,
dar și mai provocator. Am început să simt că nu mai fac față. Să mai zic și că
soțul are senzația că din cauza mea nu ,,ajunge,, la copii? Că e nevoie de mai
multă fermitate și că e în regulă să ridicăm vocea, să pedepsim, chiar să
administrăm câte o palmă, numai să fim siguri că am produs niște copii care ,,nu
deranjează, nu ne fac de rușine,,? Care ,,nu se ratează,, din cauza nostră?,,
O privesc și
îmi amintesc de propriile provocări. De nesiguranță, de presiunea lumii în care
trăim, de voci care ne atenționează că știu mai bine decât noi ce ne așteaptă,
cât de greu ne va fi ca părinți, mai ales de acum încolo. De zbaterea permanentă între ce simt să fac și ce mi se spune că ar trebui să fac (și am tendința de a
asculta, copilul din mine a fost bine ,,educat,,).
Cărțile de
parenting mi s-au părut mereu surse utile de informații. Nu de trăiri,
neapărat, acestea vin mai ales din confruntarea în realitate cu experiențele
vieții de părinte. Informațiile de calitate, combinate cu deschiderea către
copil, cu puterea de a-l asculta mi s-au părut utile, mai ales acolo unde
există nevoia de a ieși dintr-un tipar toxic.
Ascultă-ţi copilul. Cinci instrumente simple pentru provocările cotidiene
ale părinților este cartea scrisă de două mame care sunt și
fondatori și traineri Hand in Hand Parenting. Patty Wipfler și Tosha Schore au
trăit provocările vieții de părinte într-o perioadă în care ideea de ,,a
asculta,, nu era subînțeleasă ca nevoie fundamentală a relației părinte-copil.
Lupta cu propriul copil, cu celălalt părinte al copilului, cu profesorii lui
părea de neevitat. Autoarele povestesc cu farmec cum ajung la ideea că atunci
când asculți comunici profund, înțelegi, eviți capcane și te bucuri mult mai
mult de statutul de părinte.
Cele
cinci instrumente pe care le folosesc cele două mame dar și părinții cărora le
împărtășesc propriile experiențe sunt ascultarea profundă, ascultarea
prin joc, parteneriatul de ascultare, punerea limitelor și timpul
special. Despre fiecare dintre aceste insptrumente am mai citit. Ceea ce mi
se pare util aici este că structura cărții include exemple concrete, care să
ajute părintelui în identificarea propriilor soluții, adecvate familiei și
mediului în care trăiește.
Cele patru părți ale cărții sunt
gândite să fie abordate în ordine, pentru o viziune unitară, sau individual,
pentru a fi folosite în situații specifice:
1.
O nouă perspectivă asupra creșterii copiilor
2.
Cele mai eficiente instrumente pentru părinți
3.
Soluții la provocările de zi cu zi ale părinților
4.
Viitorul stă în conectare.
Am reținut, încă din primele pagini ale cărții,
ideea excelentă a gândirii unor supape emoționale atât pentru părinți, cât și
pentru copii. Avem nevoie să descărcăm emoții, trăiri, pentru a funcționa corect.
În lumea în care am trăit noi, cei mari, a asculta era exclus, de cele mai
multe ori. Copilul era mic, nu știa, părintele atotputernic avea menirea de a-l
educa, de a se asigura că ajunge ,,om,,. Părintele însuși își nega trăirile,
reacționa impulsiv, mereu stresat, preocupat de ,,a face,, și nu de ,,a fi,,. Pentru
mulți dintre noi, a ne accepta trăirile, a ne cunoaște, a trăi în prezent, conectați
cu propriii copii, cu partenerii de viață, e o realitate la care doar visăm. O
intuim, ne-o dorim, habar nu avem pe unde să ajungem în ea. Patty Wipfler
povestește despre experința ei cu frații mai mici, despre priceprea de a
îngriji veri, copii ai vecinilor, despre talentul de a găsi cele mai potrivite
soluții pentru a opri câte o clasă de cincizeci și doi de elevi din a dărâma școala. Și despre surprinderea de a
fi ,,o mamă bună – cu excepția momentelor în care nu eram așa bună. Aveam vocație,
însă îmi pierdeam controlul uneori,,. În vocea autoarei am recunoscut vocea
multor părinți care se zbat azi să fie modele ideale pentru copiii pe care îi
cresc deși, când obosesc, când sunt depășiți de situație, intră pe pilot automat
și tind să aplice ceea ce au trăit și nu ceea ce au citit. A înțelege, a
vindeca proprile răni poate să ne aducă mai aproape de ceea ce ne dorim de la
noi și de la copiii pe care îi creștem.
Din cuprinsul generos mi-au atras atenția câteva
titluri care trimit spre nevoi de care mă lovesc zi de zi: Punerea limitelor, Ascultarea
profundă, Crearea unei relații de
cooperare, Fără frică, Cum depășim agresivitatea. Primul
capitol pe care m-am grăbit să-l citesc a fost cel despre limite. Pentru că am, deseori,
senzația că nu știu să pun limite, nici celor mari, nici celor mici. Și despre propriile
limite simt că mai am de învățat. Mult timp am crezut că a fi foarte blând,
foarte bun, înțelegător cu cei din jur este de dorit. Până am înțeles că acest
mod de a vedea lucrurile vine din ceea ce mi-am dorit eu- blândețe, bunătate,
înțelegere, prezența celor dragi atunci când aveam nevoie, nu din ceea ce au
nevoie copiii mei, în situații specifice. Că a fi bun nu implică a nu pune
limite. Că poți face rău propriului copil tocmai pentru că nu-l ajuți să
trăiască într-un univers dominat de ordine, coerență și …limite firești.
Exemplele din carte mi-au amintit de propriile trăiri
în situații în care nu am știut cum să pun limite. De dormitul împreună în
speranța că lor le va fi foarte bine. Până când am constatat că sunt cumplit de
obosită și irascibilă și …ei erau deja mari și… da, venise timpul să învețe să
adoarmă și singuri. Iar pentru mine venise timpul să învăț să exprim și
propriile nevoi – nevoia de intimidate, de somn odihnitor, de spațiu în care să
pot citi sau vedea un film fără a le strica somnul lor, copiilor, de nevoia mea
de a mă culca când mi-e mie somn, nu când le este lor somn. Mi-am amintit de
situații în care au plans sfâșietor pentru că nu le-am cumpărat exact atunci
încă un set Lego și de zâmbetul de pe fețele lor de după furtuna emoțională. De
uimirea noastră că sunt atât de schimbători dar și atât de naturali, de ușurarea
cu care am acceptat că, atunci când
plâng, își plâng propriile dureri, oboseala, surescitarea, nu au ceva cu noi și
cu nervii noștri obosiți.
A citi pe îndelete despre experiențele altor părinți
care au depășit provocări similare mi se pare azi odihnitor, un dialog care mi-ar
fi prin bine și ieri, un dialog care e util în fiecare zi,în relațiile pe care
le dezvolt cu propriii copii, dar și cu adulții din jurul meu.
PATTY
WIPFLER - fondatoarea organizaţiei nonprofit Hand in Hand Parenting (1989), profesor şi trainer
pentru sute de terapeuţi din SUA şi din alte zece ţări.
TOSHA
SCHORE - trainer, blogger (HuffPost Parenting), conferenţiar. Autoarea a unor cărți, articole şi discursuri menite să-i ajute pe părinţi să îşi înţeleagăcopiii şi să comunice eficient cu
ei
Editura Humanitas, 2018,
440 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu