Urgența, o lume în sine

           Disconfort. Febră. Greață. Amețeli. Iar febră.

Iureșul zilnic s-a oprit. Unul dintre cei mai dragi oameni suferă. Brusc, toate cele importante de fiecare zi devin mai puțin importanțe, toate micile urgențe duc către ,,Urgență,,, camera de primire a unui spital.

Fără să vreau, îmi aduc aminte de bunicul, cel care avea o vorbă care spunea că în viață nu e bine să ai de-a face cu medicul, cu polițaiul și cu preotul,,. O glumă amară, despre unele dintre cele mai dificile provocări pe care le poți întâlni. Ultima, aceea a ,,marii treceri,,.

Cu un diagnostic provizoriu pus mamei de medicul de familie, studiez camera de primire de la urgență. Modernizată, arată ca o sală de așteptare. Aglomerată, destul de îmbâcsită, sugerând că vei pleca acasă cu mai multe boli decât ai venit.

Dincolo de geamul înalt, doi oameni lucrează la computere. Lipsește asistenta, nu pot face ei foaie de observație, dar se oferă să o înceapă, să ajute. Mă uit la ei și mă gândesc cum fac față presiunii palpabile, stresului, contaminării și tuturor celorlalte mici probleme de zi cu zi.

Apare asistenta. Din fugă, înghite o îmbucătură. Un fel de prânz. E 12 și e flămândă. În punga de plastic mai are ceva produse de patiserie, dar le lasă și își reia treburile.

Biletul de trimitere ajută. Sunt deja făcute investigații, se vede că nu am venit la urgență doar pentru că ne lipseau activitățile antrenante din program. Completează fișa și ne invită să luăm loc. Avem de așteptat, ne spune, poate dura ore. Îmi aduc aminte alte scene din trecut. Tata, pe o targă, așteptând ore în șir, cu un rinichi rupt, pe care au reușit să-l vadă abia după două zile de la internare. Declarația lui, adresată mamei. Se uita lung la ea.

 ,,- Ce te uiți așa la mine?

-         Dacă-mi ești dragă! ,,

Mă tot uit în jur și pendulez între acum și altcândva.

          Oameni bolnavi, cazuri care pot aștepta sau nu. Un tânăr, îmbrăcat modest, cu o cârpă ciudată înfășurată în jurul mâinii, caută ajutor. Înțeleg și cei din jur că e chiar urgență. Își tăiase mâna cu un flex. Îl preiau imediat, sar peste clasicul ,,Aveți de așteptat.,,

          Pe o targă, un domn în vârstă dă să se ridice. Cade cu un zgomot sec. Nimeni care să reacționeze înainte de a da cu fața de pardoseală. Din spatele recepției iese asistenta, intervine și gardianul, îl ridică.

          Fără să vreau, înregistrez caz după caz. Copii care plâng, țipă. Bătrâni care par că se dematerializează, un chip tumefiat de lovituri, plin se sânge. Un accident. Vorbește la telefon, e coerent. Mă întreb cât îi va lua să se refacă, cum va depăși momentul. Constat, din nou, cât de util e un telefon mobil în astfel de situații.

          Ajungem mai aproape de medici, în sala unde ești întrebat mai multe, palpat, se ia o tensiune, se face un EKG. Lângă mine, o tânără comentează despre cum ești ingnorat dacă nu dai ceva. Medicii se mișcă tensionați, alert.  Un doctor care pare a fi șef își mustră subalterna pe un ton grav. Indicase o investigație scumpă cuiva care nu avea nevoie de ea. Plafonul era epuizat, un alt pacient va rămâne fără o investigație importantă. Aha, deci așa învață oamenii ăștia? Și merg mai departe? Și se ridică? Mă uit la ochii albaștri ai doctoriței mustrate. Ea e medicul care a preluat-o pe mama. Serioasă, implicată. Genul de om care devine trup și suflet cu propria carieră. Vorbește blând, ne explică ce investigații să mai cerem după internare, ce a văzut, ce îi spun primele rezultate.

          Pe o targă, doi pacienți, un el și o ea, undeva la peste 50 de ani. Stau, probabil, de ceva timp. Par să se cunoască de o viață. Vorbesc și râd. De parcă nu se întâmplase nimic, de parcă ar fi pe o bancă, în parc. Mă uit la ei, e neașteptat râsul lor proaspăt, decupat total din context. Mă uit iar, glumesc în continuare, în ochi au lumină, povestesc plini de vervă. Cu câte o mână, fiecare își ține perfuzia.

          O altă sală. Un alt pas până la internare. Așteptăm rezultatul analizelor. Bolnavii stau pe un pat de spital, cam ca în tabără. Acolo nu e loc de alte scaune. Noi, aparținătorii, nu prea avem ce căuta pe aici, dar ne mai tolereză un pic. Avem grijă de bolnavi. Apă, ținut de mâini, conversații calde, încurajatoare.

          Lângă noi, o bunică micuță de statură. Chipul încrețit tot, cuminte. Lângă ea, o nepoată, subțirică, micuță, pare bunica la o altă vârstă.

          ,,- Lasă, mamaie, e bine că te internează. Poate te faci bine.,,

          Mintea mea îl înregistrează pe acel ,,poate,,. ,,Poate,,. Bunica nu spune nimic. Așteaptă.

          Pe un pat, o tânără, nu foarte tânără, zace. Am timp să văd cizmulițele elegante, blugii moderni, haina dintr-o țesătură fină de lână. Și ea? Tot aici? Parcă e prea mare discrepanța între modestia decorului, chipurile chinuite de durere ale pacinților și finețea fiecărui lucru pe care îl are pe ea. Zace întinsă, cu fața în joc. Medicul cu ochi albaștri o întreabă în șoaptă:

,, - E mai bine? Va fi mai bine, un pic de răbdare.,,

Incursiunea mea în purgatoriu ia o cotitură bruscă după câteva ore. Un gardian zelos ne scoate afară. Nu avem ce căuta lângă pacienți. Corect. Citesc abia acum ce scrie pe pereți, în afișe redactate cu majuscule. Sper să o văd pe mama, să aflu care e prima concluzie a investigațiilor. Aștept, cuminte, până bănuiesc că n-a trecut pe aici în drum spre salon și păzesc inutil ușa (timp în care înregistrez alte și alte n imagini, una mai plină de sens decât alta).

Insist și cer să o văd înainte de a pleca. Constat că fusese deja internată, mulțumesc cerului că are un telefon la ea și o sun. E bine, în salon, aici are și semnal. În camera de gardă nu avea. Nu, nu știe exact care-i diagnosticul. Nu i-a spus nimeni. Mda, am pierdut punctul culminant. Pornesc spre casă. Am mai bine de șapte ore de când am pășit pe poarta spitalului și sunt o norocoasă. A mers repede. Mama e sub supraveghere competentă. Va fi bine.

Merg spre ieșirea din incinta spitalului. Recunosc, din spate, profilul tinerei cu haina albastră. Botinele finuțe din piele. Pășește ca pe nori, rar, încet. Nu pare să se ducă nicăieri. Singură. Până data viitoare, va fi bine.