E aproape miezul nopții și, lângă mine, voci
mici își împletesc sunetele. S-a oprit din fulgerat de câteva minute și n-a
fost chip să dau stingerea până n-au admirat, de la geam, spectacolul
picioarelor de păianjen care luminau peste Dunăre. O clipă, le-au plâns de milă
vecinilor din Ucraina, au crezut că furtuna i-a lăsat fără lumină. S-au mai
liniștit când au înțeles că nu s-a întâmplat nimic grav, că se uită, panicați,
spre …nucul din grădină, nu spre celălalt mal al fluviului, care a rămas la fel
de luminat. Plouă, în sfârșit…
Adunam
mai devreme rufele de pe sârmă ca să le adăpostesc sub streașina generoasă, în
preajma rândunelelor. M-am trezit amușinând aerul umed, curat, cu lăcomia omului
care face provizii de imagini, miresme și senzații, ca și cum mâine toate ar putea să se
volatilizeze. Am pierdut șirul anilor în care școala, munca, statul la bloc
m-au ținut departe de casă în perioada acesta. Povestea despre pandemie în care
ne-am trezit cu toții personaje mi-a oferit, paradoxal, răgazul să redescopăr
firescul. În oraș, din iarnă săream așa, ca-n vis, în primavară și apucam să
mai văd/înțeleg câte ceva din poveștile firelor de iarbă prin vară, după ce
luam vacanță. Ratam, în mare parte, exact primăvara care îmi era cel mai
aproape de suflet.
Acum
am asistat prinvind prin ochii copiilor și de lângă ei la un întreg spectacol pe
care l-a dat natura, parcă în ciuda
încremenirii noastre. De la grădinile sălbăticite de pe lângă blocul în care
locuim, grădini în care vegetația izbucnea din fiecare petec de pământ, am
ajuns să ne trăim izolarea pe dealurile mai arse de secetă ca niciodată ale
Dobrogei de Nord. M-am tot uitat pe coastele pe care bântuiam în copilărie după
steluțele de ceapa-ciorii, după flori de orice fel. Le-am găsit cu plăntuțe pipernicite, prăfuite,
care nu urcau nici până la 10 cm înălțime. Multe, pur și simplu, nu au crescut.
Altele au crescut mici, mici, și au înflorit mai stângaci. Ceva cimbrișor
sălbatic se ținea încă drept, cu delicate tonuri de lila în florile care mai
înveseleau terenul.
Maci
Gânduri
despre seceta proorocită de voci alarmate îmi tot răsună prin minte. Mă uit, mă
mir și aștept să văd ce va mai fi. Ce găsesc prin fiecare petec de lume pe
care-l scotocesc îmi confirmă ce-mi spun localnicii: că nu a plouat de luni
bune și că toate se usucă înainte de a crește. Cu atât mai prețioasă mi se pare
fiecare plăntuță care răzbește. Nori răzleți aruncă uneori stropi care potolesc
praful pentru o atât de scurtă vreme.
Le
strâng flori de soc copiilor cu gândul la băutura efervescentă care ne gâdila
simțurile în copilărie. Nici socul nu mai e ce-a fost dar el a avut tip să
împânzească grădina, așa că și-a asigurat supraviețuirea. Mânuțele lor fug de
flori. Tocmai au descoperit că pe codițele florilor purici negri se înghesuie
lacomi. Se sperie și refuză să le mai țină, chit că am gonit invadatorii. Ne oprim
și-n preajma salcâmilor. Gândul îmi zboară la salate în care să presărăm flori,
la aluat de clătite în care să le scufundăm și să le transformăm în desert de
poveste. Avem răbdare, încă nu sunt suficient deschise.
Vocea
fetiței îmi mărturisește ușor nedumerită: ,,Mami, să știi că eu sunt trează de
la 5, de când au sunat cocoșii bunicii.,, Râdem amândouă și fredonăm versurile
din Vara la țară a lui Topârceanu: ,,Locuința mea de vară/ E la țară…/ Acolo
era să mor/ De urât și de-ntristare/ Beat de soare/ Și pârlit îngrozitor!,, Are doar 6 ani, dar știe pe de rost
cântecele lui Baniciu, ale celor de la Pasărea Colibri, folosite ca antidot de
când cu statul prin casă.
Căsuța
din grădină a devenit unul din reperele lumii în care se mișcă. Copacii care îi
ascund de lumea celor mari, iarba din care se mai aude fâlfâitul aripilor unui
fazan, nucul în care se cațără timid, ca niște orășeni nu chiar adaptați la
traiul în natură, florile pe care și le adună în buchețele. Mă uit la ei și mă
gândesc că acum se croiesc amintiri pentru mâine. Sper să țină minte mai ales
frumusețea clipelor din (aproape) vacanța forțată pe care o trăim și mai puțin
momentele în care intră pe frecvența canalelor de știri și sunt copleșiți de
urâtul lumii: ,,Mami, au zis că vor face și niște măști micuțe, adaptate
copiilor. Așa e?,,
Îi
văd urmărindu-ne reacțiile, pun întrebări, vor să înțeleagă. Le răspund și
încerc să păstrez eu o aurită cale de mijloc. Mă cercetează cam neîncrezători. Adică,
vrei să spui că pe lume mai există și mult urât și multă durere? Păi, noi n-am prea văzut de-astea. Păi, nu, că vi
s-au dat părinți, să stea între voi și urâtul lumii. Vine o vreme când este loc
și pentru așa importante informații. Le mai povestesc câte ceva, în doze mici,
despre provocări și cumpene, despre vremuri care se mai și schimbă, despre
istorie… Apoi mă las de dăscălit și mă cobor lângă ei, în iarbă, și le ascult
poveștile pe care și le țes singuri, din frunze și crenguțe, din zboruri de
rândunele, ciripit de păsări necunoscute. De prin te miri ce colț de curte
răsună: ,,Mami, vino repede să vezi…!,,, ,,Mami, vino repede să mângâi și tu
puii de pisică!,,, ,,Mami, ce pasăre cântă așa frumos?,,, ,,Mami, uite, un
fluture!,, și ,,Mami, n-ai văzut, a fost un curcubeu atât de frumos și așa de
aproape, că vedeam tot, vedeam cum zboară păsările prin culorile lui, mami!,,.
Peste
zi, lumina lor ne învăluie și pe noi. Doar seara gândurile se înghesuie să
tulbure pacea clipei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu